INTRODUCERE: De ce această teorie a evoluţionismului?

Karl Marx made it clear that Darwin's theory provided a solid ground for materialism and thus also for communism. He also showed his sympathy to Darwin by dedicating Das Kapital, which is considered as his greatest work, to him. In the German edition of the book, he wrote: "From a devoted admirer to Charles Darwin"

Pentru unii, teoria evoluţiei sau darwinismul are doar conotaţii ştiinţifice, fără a părea să aibă vreo implicaţie directă asupra vieţilor noastre de zi cu zi. Aceasta, bineînţeles, este o părere greşită larg răspândită. Departe de a fi doar un subiect din cadrul ştiinţelor biologiei, teoria evoluţiei constituie temelia unei filozofii mincinoase, care a pus stăpânire pe un număr mare de oameni: materialismul.

Filozofia materialistă, care acceptă doar existenţa materială şi crede că omul este „o masă de materie“, susţine că acesta nu este nimic mai mult decât un animal, „conflictul“ fiind legea fundamentală a existenţei sale. Deşi a fost propagată sub forma unei filozofii bazate pe ştiinţă, materialismul este, de fapt, o dogmă străveche ce nu are nicio bază ştiinţifică. Această dogmă a luat naştere în Grecia antică, şi a fost redescoperită de către filozofii ateişti ai secolului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, ea a fost implantată în câteva discipline ale ştiinţei prin intermediul unor gânditori precum Karl Marx, Charles Darwin şi Sigmund Freud. Cu alte cuvinte, ştiinţa a fost pervertită pentru a face loc materialismului.

Ultimele două secole au fost arena însângerată a materialismului: ideologiile bazate pe materialism (cât şi ideologiile aparent concurente ce se opuneau materialismului, dar care împărtăşeau aceeaşi doctrină) au adus în permanenţă în lume violenţă, război şi haos. Comunismul, responsabil pentru moartea a 120 de milioane de oameni, este produsul direct al filozofiei materialiste. Fascismul, în ciuda falsei pretenţii de a fi o alternativă la viziunea materialistă asupra lumii, a acceptat conceptul fundamental materialist al progresului prin conflict şi a dat naştere la regimurile opresive, la masacre, războaie mondiale şi la genocid.

Dincolo de aceste două ideologii sângeroase, etica individuală şi socială a fost şi ea coruptă.

Mesajul mincinos al materialismului, ce reduce omul la un animal a cărui existenţă este accidentală şi lipsită de orice responsabilitate faţă de vreo altă fiinţă umană, demolează stâlpii moralităţii precum: iubirea, compasiunea, sacrificiul de sine, modestia, onestitatea şi dreptatea. Induşi în eroare de motto-ul materialist „viaţa este o luptă“, oamenii au ajuns să-şi privească propria viaţă ca fiind nimic mai mult decât un conflict de interese care conduce la o viaţă trăită conform legilor junglei.

Urme ale acestei filozofii răspunzătoare pentru multe dintre dezastrele înfăptuite de oameni în ultimele două secole, pot fi regăsite în fiecare ideologie care priveşte diferenţele dintre oameni ca fiind „un motiv de conflict“. Aceasta îi include şi pe teroriştii din zilele noastre, care susţin că sprijină religia, şi cu toate acestea comit unul dintre cele mai mari păcate, prin uciderea unor oameni nevinovaţi.

Teoria evoluţionistă, adică darwinismul, se potriveşte perfect aici, completând acest puzzle. Ea introduce mitul conform căruia materialismul este o teorie ştiinţifică. Tocmai de aceea, Karl Marx, fondatorul comunismului şi al materialismului dialectic a scris că, în viziunea sa asupra lumii, darwinismul stă „la baza istoriei naturale“.1

However, that basis is rotten. Modern scientific discoveries reveal over and over again that the popular belief associating Darwinism with science is false. Scientific evidence refutes Darwinism comprehensively and reveals that the origin of our existence is not evolution but creation. Allah has created the universe, all living things and man.

Această temelie este însă putredă. Descoperirile ştiinţifice moderne arată din nou şi din nou că credinţa obişnuită ce asociază darwinismul cu ştiinţa este falsă. Dovezile ştiinţifice resping cu argumente inteligente darwinismul şi revelează faptul că originea existenţei noastre nu este evoluţia, ci creaţia. Dumnezeu este cel care a creat universul, toate vieţuitoarele şi omul.

Această carte a fost scrisă pentru a face cunoscut oamenilor acest lucru. Încă de la prima ei apariţie – mai întâi în Turcia iar apoi, în multe alte ţări – milioane de oameni au citit şi au apreciat această carte. Pe lângă limba turcă, ea a mai fost publicată în limbile: engleză, germană, italiană, spaniolă, rusă, chineză, bosniacă, arabă, albaneză, urdu, malay şi indoneziană. (Textul cărţii în toate aceste limbi se găseşte gratuit la adresawww.evolutiondeceit.com.)

Impactul cărţii „Evoluţia – o mistificare“ a fost recunoscut şi de către susţinătorii părerii contrare. Harun Yahya a fost subiectul articolului din revista New Scientist intitulat „Arzându-l pe Darwin“(Burning Darwin). Acest faimos periodic de frunte al darwinismului o menţionat, în numărul din 22 aprilie 2000, că Harun Yahya „este un erou internaţional“ făcându-şi cunoscută îngrijorarea pentru cărţile sale, care „s-au răspândit peste tot în lumea islamică“.

Cel mai important periodic al comunităţii ştiinţifice, Science a subliniat impactul şi rafinamentul lucrărilor lui Harun Yahya. Articolul publicat în Scienceintitulat „Creaţionismul prinde rădăcini acolo unde Europa şi Asia se întâlnesc“, datat 18 mai 2001, a observat că în Turcia „cărţile bine fundamentate precum ‚Evoluţia – o mistificare‘ (The Evolution Deceit) şi ‚Faţa întunecată a darwinismului’ (The Dark Face of Darwinism) au devenit, în unele părţi ale ţării, mai influente decât manualele“. Ziaristul continuă apoi să evalueze lucrările lui Harun Yahya, care au iniţiat „una dintre cele mai puternice mişcări anti-evoluţioniste din lume şi din afara Americii de Nord“.

Deşi aceste periodice evoluţioniste observă impactul lucrării „Evoluţia – o mistificare“(The Evolution Deceit), ele nu oferă nicio replică ştiinţifică la argumentele expuse în această lucrare. Motivul, bineînţeles, este că acest lucru nu e posibil. Teoria evoluţionistă se află într-un adevărat impas, lucru pe care îl veţi descoperi pe măsură ce veţi citi capitolele următoare. Cartea vă va ajuta să realizaţi că darwinismul nu este o teorie ştiinţifică, ci o dogmă pseudo-ştiinţifică, susţinută în numele filozofiei materialiste, în ciuda dovezilor contrare şi a invalidării ei în întregime.

Speranţa noastră este ca lucrarea „Evoluţia – o mistificare“ (The Evolution Deceit) să continue pentru multă vreme să-şi aducă contribuţia la combaterea dogmei materialist-darwiniste, care a indus în eroare umanitatea încă din secolul al XIX-lea, şi că ea le va aduce oamenilor aminte de lucrurile esenţiale din viaţa lor, cum ar fi, modul în care am venit la viaţă şi care sunt îndatoririle noastre faţă de Creatorul nostru.

CUVÂNT ÎNAINTE: Un mare miracol al vremurilor noastre – credinţa în mistificarea evoluţionistă

Toate milioanele de specii care trăiesc pe acest pământ posedă caracteristici miraculoase, tipare de comportament unice şi structuri fizice perfecte. Fiecare dintre aceste fiinţe a fost creată având propriile detalii şi propria frumuseţe. Plante, animale, şi deasupra tuturor omul, cu toţii am fost creaţi cu mare pricepere şi artă, începând de la aparenţele exterioare, până la celulele constituente, invizibile cu ochiul liber. Astăzi, există o mare diversitate a ramurilor ştiinţifice şi zeci de mii de oameni de ştiinţă ce lucrează în aceste ramuri şi care studiază fiecare detaliu al acestor vieţuitoare descoperă aspecte miraculoase ale acestor detalii, încercând să ne ofere un răspuns la întrebarea: cum au apărut acestea?

Unii dintre aceşti oameni de ştiinţă sunt uluiţi pe măsură ce descoperă aspectele miraculoase ale structurilor pe care le studiază şi a inteligenţei ce se ascunde în spatele a ceea ce vine la viaţă, iar ei sunt martorii infinitei cunoaşteri şi înţelepciuni ce este implicată aici. Cu toate acestea, alţi oameni de ştiinţă, într-un mod surprinzător, susţin că toate aceste caracteristici miraculoase sunt rezultatul întâmplării oarbe. Aceşti oameni de ştiinţă sunt adepţii teoriei evoluţionismului. În viziunea lor, proteinele, celulele şi organele care formează aceste vieţuitoare au apărut în urma unui lanţ de coincidenţe. Este destul de uluitor că asemenea oameni, care au studiat vreme de mulţi ani, au realizat cercetări îndelungate şi au scris cărţi despre miraculoasa funcţionare a unui simplu organit din interiorul unei celule, şi acesta mult prea mic pentru a fi observat cu ochiul liber, pot să gândească faptul că aceste structuri extraordinare au putut să apară din întâmplare.

Lanţul coincidenţelor în care cred asemenea profesori eminenţi este pur şi simplu spulberat în faţa raţionamentului. Conform opiniei acestor profesori, un număr oarecare de substanţe chimice simple s-au grupat mai întâi pentru a forma o proteină – lucru care este mai puţin probabil decât a forma un poem prin alăturarea unor litere la întâmplare. Apoi, alte coincidenţe au dus la formarea altor proteine. Apoi, acestea s-au combinat la întâmplare într-o formă organizată. Şi nu doar proteinele, ci şi AND-ul, ARN-ul, enzimele, hormonii şi organitele celulare, care toate sunt nişte structuri complexe din cadrul celulei, s-a întâmplat să apară şi să se grupeze prin coincidenţe. Prima celulă care a apărut a fost rezultatul acestor miliarde de coincidenţe. Dar miraculoasa abilitate a întâmplării oarbe nu s-a oprit aici, întrucât aceste celule, ca din întâmplare, au început să se multiplice. Conform cu pretenţia coincidenţelor menţionată mai sus, o altă coincidenţă a organizat aceste celule şi a produs prima formă de viaţă.

Miliarde de „evenimente imposibile“ au trebuit să aibă loc pentru formarea unui singur ochi al unei forme de viaţă. Şi aici, procesul orb cunoscut drept coincidenţă a intrat din nou în ecuaţie: mai întâi a făcut două găuri de dimensiunile necesare şi în cea mai bună poziţie posibilă din craniu, şi apoi, celulele care au ajuns acolo din întâmplare, au început, ca o pură coincidenţă, să construiască un ochi.

Aşa cum am văzut, coincidenţele au acţionat în cunoştinţă de cauză a ceea ce doreau să producă. Chiar de la început, „întâmplarea“a ştiut ce este actul vederii, al auzului şi al respiraţiei, chiar dacă nu a existat niciun exemplu de acest gen în lume, la acea vreme. Aceasta ar dovedi însă prezenţa unei inteligenţe extraordinare, dublate de o conştiinţă de sine, care ar fi manifestat un plan de lungă durata, şi care ar fi construit viaţa pas cu pas. Totuşi, aceşti profesori, oameni de ştiinţă şi cercetători cu nume foarte respectate şi ale căror idei sunt atât de influente, s-au devotat trup şi suflet acestui scenariu total iraţional. Şi chiar şi acum, cu o încăpăţânare copilărească, ei exclud pe oricine refuză să creadă în poveştile lor de adormit copiii, acuzându-i că ar fi neştiinţifici şi bigoţi. Practic nu există nicio diferenţă între această atitudine şi mentalitatea medievală fanatică, ignorantă şi plină de bigotism care îi pedepsea pe cei care susţineau că Pământul este rotund.

Mai mult, unii dintre aceşti oameni susţin că ar fi credincioşi şi că ei cred în Dumnezeu. Asemenea oameni consideră afirmaţia „Dumnezeu a creat întreaga viaţă“ ca fiind neştiinţifică, şi totuşi, ei sunt capabili să creadă următoarea afirmaţie: „Totul a apărut ca urmare a unui proces inconştient ce a constat în miliarde de coincidenţe miraculoase“ca fiind ştiinţifică.

Dacă aţi pune o piatră cioplită sau o statuetă de lemn în faţa acestor oameni spunându-le: „Uite, această statuetă a creat această cameră şi tot ce se află în ea“, ei v-ar spune că această afirmaţie este extrem de stupidă şi ar refuza să o creadă. Totuşi, în ciuda acestui lucru, ei declară nonsensuri precum acesta: „Procesul inconştient cunoscut sub numele de întâmplare a creat gradat această lume, precum şi miliardele de fiinţe minunate ce se află în ea, realizând un proiect enorm“, ca fiind cea mai mare explicaţie ştiinţifică.

Pe scurt, aceşti oameni privesc întâmplarea ca fiind o zeitate şi susţin că aceasta este suficient de inteligentă, conştientă şi puternică pentru a crea forme de viaţă şi toate armoniile sensibile din univers. Atunci când li se spune că Acela care a creat toate formele de viaţă este Dumnezeu, a cărui înţelepciune este infinită, aceşti profesori evoluţionişti refuză să accepte acest fapt, susţinând în continuare că aceste miliarde de coincidenţe inconştiente, lipsite de inteligenţă şi putere şi care nu posedă propria lor voinţă sunt în fapt forţe creatoare.

Faptul că oameni educaţi, inteligenţi şi bine informaţi pot, ca grup, să creadă în cea mai iraţională şi mai ilogică revendicare din întreaga istorie, ca şi cum ar fi fost vrăjiţi, este într-adevăr un mare miracol. În acelaşi mod miraculos în care Dumnezeu a creat lucruri precum celula împreună cu toate proprietăţile ei şi cu extraordinara ei organizare, aceşti oameni sunt atât de orbi şi de lipsiţi de judecată încât sunt incapabili să vadă ceea ce este chiar sub nasul lor. Acesta este unul dintre miracolele dumnezeieşti, faptul că evoluţioniştii nu sunt capabili să vadă lucruri pe care şi copii mici le pot vedea, faptul că nu reuşesc să le priceapă indiferent de câte ori le sunt spuse aceste lucruri.

Şi vă veţi întâlni cu acest miracol destul de frecvent, pe măsură ce veţi parcurge această carte. Veţi mai vedea de asemenea că, pe lângă faptul că este o teorie care a colapsat complet în faţa argumentelor ştiinţifice, darwinismul este o mare mistificare care este cu totul incompatibilă cu logica şi cu raţionamentul, şi care diminuează autoritatea şi reputaţia apărătorilor ei.

Capitolul 1: Eliberarea de prejudecăţi

Majoritatea oamenilor acceptă tot ceea ce aud de la oamenii de ştiinţă ca fiind perfect adevărat. Nici măcar nu le trece prin minte că aceşti oameni de ştiinţă ar putea avea, la rândul lor, unele prejudecăţi filozofice sau ideologice. Problema care se pune aici este faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti îşi impun propriile lor prejudecăţi şi viziuni filozofice asupra publicului, sub pretextul ştiinţei. Spre exemplu, deşi ei sunt perfect conştienţi de faptul că evenimentele întâmplătoare nu generează decât iregularitate şi confuzie, cu toate acestea, ei susţin că această extraordinară ordine, cât şi planificarea şi structura ce sunt vizibile în univers şi în organismele vii, au apărut ca rezultat al întâmplării.

Spre exemplu, un asemenea biolog observă cu uşurinţă că există o copleşitoare armonie în molecula unei proteine, cărămida vieţii, şi că nu există nicio probabilitate ca aceasta să fi apărut la întâmplare. Cu toate acestea, el pretinde că această proteină a apărut la întâmplare, în urmă cu milioane de ani, în condiţiile primitive ce ar fi existat atunci pe pământ. Şi el nu se opreşte aici; mai susţine de asemenea, fără nicio ezitare, că milioane de proteine s-au format la întâmplare şi că acestea, într-un mod uluitor, s-au adunat pentru a crea prima celulă vie. Mai mult decât atât, el îşi apără propria viziune cu o încăpăţânare oarbă. Iar această persoană este un om de ştiinţă „evoluţionist“.

Dacă acelaşi om de ştiinţă ar găsi, în timp ce s-ar plimba de-a lungul unui drum drept, trei cărămizi aşezate una deasupra celeilalte, cu siguranţă nu s-ar gândi niciodată că acele cărămizi au ajuns în acelaşi loc din pură întâmplare şi că apoi s-au urcat una deasupra celeilalte din nou, din pură întâmplare. Şi într-adevăr, orice om care ar face o asemenea presupunere ar fi considerat nebun.

 Atunci, cum este oare posibil ca oameni care sunt capabili să evalueze raţional evenimente obişnuite, să adopte o asemenea atitudine iraţională atunci când este vorba de evaluarea propriei lor existenţe?

Nu este posibil să pretinzi că ai adoptat această atitudine în numele ştiinţei: o abordare ştiinţifică necesită ca oricând există două alternative cu şanse egale în ceea ce priveşte un anumit caz, să se ia în considerare ambele alternative. Iar dacă probabilitatea uneia dintre cele două alternative este mult inferioară, spre exemplu, de doar un procent, atunci, ceea ce trebuie făcut din punct de vedere ştiinţific şi raţional este să se ia în considerare cealaltă alternativă, a cărei probabilitate este de 99 de procente, ca fiind cea validă.

Haideţi să mergem acum mai departe, păstrând în minte acest fundament ştiinţific. Există două viziuni general răspândite şi acceptate despre modul în care a apărut viaţa pe Pământ. Prima este aceea că Dumnezeu a creat toate vieţuitoarele, în întreaga complexitate a structurii lor actuale. Cea de-a doua este aceea că viaţa s-a format în urma unor coincidenţe inconştiente şi aleatorii. Cea din urmă este, de altfel şi viziunea susţinută de teoria evoluţionistă.
Atunci când studiem datele ştiinţifice, cum ar fi spre exemplu cele ale biologiei moleculare, putem să observăm că nu există nici cea mai mică şansă pentru ca o celulă individuală – sau chiar şi una dintre milioanele de proteine prezente în această celulă – să fi apărut la întâmplare, aşa cum susţine evoluţionismul. Aşa cum vom explica în capitolele următoare, calculele probabilistice confirmă şi mai mult acest lucru. Prin urmare, viziunea evoluţionistă asupra apariţiei formelor de viaţă are o rată zero de probabilitate a veridicităţii.

Aceasta înseamnă că prima viziune are „sută la sută“ probabilitatea de a fi adevărată. Aceasta înseamnă că viaţa a apărut dintr-o dată. Cu alte cuvinte, a fost „creată“. Toate formele de viaţă au apărut prin actul de creaţie al lui Dumnezeu, graţie puterii, înţelepciunii şi cunoaşterii Sale superioare. Acest lucru nu ţine doar de credinţă; este o concluzie firească pe care înţelepciunea, logica şi ştiinţa ne-o conferă.

Date fiind aceste circumstanţe, oamenii noştri de ştiinţă „evoluţionişti“ ar trebui să-şi retragă pretenţiile şi să adere la ceea ce este atât evident, cât şi dovedit. Cine face opusul demonstrează că este mai degrabă o persoană care exploatează ştiinţa pentru a-şi susţine filozofiile, ideologia şi dogma, decât un adevărat om de ştiinţă.

Mânia, încăpăţânarea şi prejudecăţile unui asemenea „om de ştiinţă“ cresc tot mai mult, de fiecare dată când el se confruntă cu realitatea. Atitudinea sa poate fi explicată printr-un singur cuvânt: „credinţă“. Cu toate acestea, aici este vorba despre o credinţă oarbă şi plină de superstiţii, întrucât nu găsim o altă explicaţie pentru lipsa de interes pe care un asemenea om o manifestă faţă de faptele obiective şi nici pentru faptul că este capabil să se dedice întreaga viaţă unui scenariu absurd pe care l-a construit în propria imaginaţie.

Materialismul orb

Credinţa falsă despre care vorbim aici este filozofia materialistă, care susţine că materia a existat dintotdeauna şi că nu există altceva în afara materiei. Teoria evoluţiei este aşa-numitul „fundament ştiinţific“ pentru această filozofie materialistă, iar această teorie este apărată cu o îndârjire oarbă pentru a putea susţine această filozofie. Atunci când ştiinţa invalidează afirmaţiile evoluţionismului – şi acesta este punctul la care s-a ajuns spre sfârşitul secolului al XX-lea – atunci se caută modalităţi prin care datele obţinute să fie denaturate şi astfel să poată susţine evoluţionismul care, la rândul său, va menţine materialismul în viaţă.

Vă vom oferi în continuare câteva rânduri scrise de un eminent biolog evoluţionist din Turcia, drept un bun exemplu care să ne permită să vedem modul în care au fost afectate judecata şi puterea sa de a discerne datorită acestei devoţiuni oarbe. Acest om de ştiinţă prezenta probabilitatea formării accidentale a citocromului C, una dintre enzimele care au un rol esenţial pentru viaţă, după cum urmează:

Probabilitatea formării secvenţei citocromului C este foarte aproape de zero. Aceasta înseamnă că, dacă viaţa necesită o anumită secvenţă, atunci este posibil ca această probabilitate să se realizeze o singură dată, în întreg universul. Altfel, ar trebui să admitem că au existat anumite puteri metafizice dincolo de limitele impuse de noi, care au acţionat pentru formarea acelei secvenţe. Iar acceptarea acestor forţe nu este propriu scopurilor ştiinţei. Prin urmare, trebuie să ne aplecăm asupra primei ipoteze2

Michael Behe:"An embarrased silencesurrounds the stark complexity of the cell"

Acest om de ştiinţă găseşte că este „mult mai ştiinţific“ să accepte o posibilitate care este foarte aproape de zero, decât să accepte creaţionismul.

Totuşi, conform cu regulile ştiinţifice, dacă există două explicaţii alternative pentru un anumit fenomen, şi dacă una dintre ele este „foarte aproape de zero“ ca probabilitate de realizare, atunci explicaţia corectă va fi cealaltă. Şi totuşi, viziunea dogmatică şi materialistă interzice acceptarea unui Creator care este superior.Această interdicţie este cea care îi face pe oamenii de ştiinţă – cât şi pe mulţi alţii care cred în aceeaşi dogmă materialistă – să accepte afirmaţii care nu au nicio logică.

Oamenii care cred şi au încredere în asemenea oameni de ştiinţă devin şi ei, la rândul lor fermecaţi şi orbiţi de aceeaşi vrajă materialistă, şi adoptă apoi aceeaşi indiferenţă atunci când le citesc cărţile şi articolele.

Acest punct de vedere dogmatic şi materialist este motivul pentru care mulţi oameni distinşi din comunitatea ştiinţifică sunt atei. Iar cei care scapă de sclavia acestei vrăji şi încep să gândească liber, cu o minte deschisă, nu ezită să accepte existenţa unui Creator. Biochimistul american dr. Michael J. Behe, unul dintre numele de seamă care susţin mişcarea de apărare a faptului creaţiei, ce a început în ultima vreme să devină din ce în ce mai acceptat, îi descrie în modul următor pe oamenii de ştiinţă care rezistă credinţei în crearea organismelor vii:

„În ultimii douăzeci de ani, biochimia modernă a dezvăluit secretele celulei. Pentru aceasta, a fost necesar ca zeci de mii de oameni să îşi dedice cea mai mare parte a vieţii lor dificilei şi meticuloasei munci de laborator... Rezultatul acestor eforturi cumulative de investigare a vieţii la nivel molecular este un strigăt puternic, clar şi răsunător că aceasta are la bază un proiect, un plan bine determinat! Rezultatul este atât de lipsit de ambiguităţi şi de semnificativ încât ar trebui să fie considerat drept una dintre cele mai mari realizări din istoria ştiinţei... Cu toate acestea, o tăcere stranie, stânjenitoare înconjoară adevărata complexitate a celulei. De ce oare comunitatea ştiinţifică nu îmbrăţişează cu aviditate această uluitoare descoperire care-i aparţine în totalitate?“3

Aceasta este situaţia penibilă în care se află aceşti oameni de ştiinţă ateişti, adepţi ai evoluţionismului, pe care îi vedeţi în reviste, la televizor şi ale căror cărţi probabil că le citiţi! Toate cercetările ştiinţifice realizate de către aceşti oameni le demonstrează existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ei au devenit atât de insensibili şi de orbiţi de educaţia dogmatică şi materialistă pe care au preluat-o, încât continuă să persiste în refuzul lor de a accepta realitatea.

Richard Dawkins, busy with propagating evolution.

Oamenii care desconsideră în mod constant semnele şi dovezile clare ale existenţei Creatorului ajung în timp să devină complet insensibili. Prinşi în capcana unei stări ignorante de încredere în propriile forţe, generată de propria lor insensibilitate, ei pot chiar să sfârşească prin a susţine o absurditate ca şi când ar fi o virtute. Un bun exemplu în această direcţie este ateistul evoluţionist Richard Dawkins care le recomandă creştinilor să nu creadă că au fost martorii unui miracol nici dacă ar fi să vadă o statuie care le face semn cu mâna. După cum spune Dawkins: „Probabil că din întâmplare, toţi atomii constituenţi ai mâinii statuii s-au mişcat în aceeaşi direcţie; aceste incident are o probabilitate extrem de mică de apariţie, dar cu toate acestea, nu este imposibil. 5

Dar psihologia necredinciosului nu este un model nou în istorie, căci aceştia au existat dintotdeauna. Prin urmare, gândirea dogmatică a evoluţioniştilor nu este un mod original de gândire, şi nu este nici măcar ceva distinctiv în cazul lor. De fapt, ceea ce oamenii de ştiinţă evoluţionişti susţin nu este un mod ştiinţific de a gândi, ci unul ignorant ce a fost păstrat din vremea celor mai necivilizate comunităţi păgâne.

Îndoctrinarea evoluţionistă în masă

Aşa cum a fost indicat anterior, unul dintre motivele pentru care oamenii nu pot să vadă realităţile propriei lor existenţe este un fel de „vrajă“ ce îi împiedică să raţioneze. Este aceeaşi „vrajă“ care se află şi la baza acceptării universale a teoriei evoluţioniste. Ceea ce înţelegem aici prin „vrajă“ este o condiţionare ce este obţinută prin îndoctrinare. Oamenii sunt expuşi la o îndoctrinare atât de intensă în ceea ce priveşte corectitudinea teoriei evoluţioniste, încât adesea ei nici nu realizează distorsiunile care există.

Icons of Evolution, by Jonathan Wells

Această îndoctrinare creează un efect negativ asupra creierului şi schilodeşte facultăţile de judecată şi de înţelegere. Ulterior, datorită supunerii creierului unei continue îndoctrinări, acesta începe să perceapă realităţile într-o formă în care acestea nu există, dar care este conformă cu ceea ce a fost îndoctrinat. Spre exemplu, dacă cineva este hipnotizat şi îndoctrinat că patul în care se află este de fapt o maşină, după acea şedinţă de hipnoză el percepe acel pat ca fiind o maşină. El consideră că este o fiinţă foarte logică şi raţională, întrucât el chiar vede lucrurile în acest mod şi nu are nicio îndoială că are dreptate. Exemple precum cel de mai sus, care arată eficienţa şi puterea mecanismului de îndoctrinare, sunt realităţi ştiinţifice care au fost verificate de un număr foarte mare de experimente şi care au fost relatate în literatura ştiinţifică, fiind pe ordinea de zi a manualelor de psihologie şi de psihiatrie. Teoria evoluţionistă şi viziunea materialistă asupra lumii ce se bazează pe ea sunt impuse maselor prin metode asemănătoare de îndoctrinare. Oamenii care dau mereu peste îndoctrinarea evoluţionistă din mass-media, din sursele academice şi din platformele „ştiinţifice“, nu reuşesc să înţeleagă că acceptarea acestei teorii este de fapt contrară celor mai elementare principii ale gândirii. Însă şi oamenii de ştiinţă cad pradă aceleiaşi îndoctrinări. Tinerii care fac primii paşi în carierele lor ştiinţifice adoptă tot mai mult, odată cu trecerea timpului, viziunea materialistă asupra lumii. Prinşi de această vrajă, mulţi oameni de ştiinţă evoluţionişti încep să caute confirmări ştiinţifice pentru afirmaţiile evoluţioniste depăşite şi iraţionale din secolul al XIX-lea, afirmaţii care au fost deja de multă vreme respinse de dovezile ştiinţifice.

Mai sunt însă şi alte mecanisme adiţionale care forţează oamenii de ştiinţă să fie evoluţionişti şi materialişti. În ţările occidentale, un om de ştiinţă trebuie să respecte anumite standarde pentru a fi promovat, pentru a primi recunoaşterea academică sau pentru ca articolele sale să fie publicate în revistele ştiinţifice. Iar acceptarea deschisă a evoluţionismului este criteriul numărul unu. Acest sistem împinge oamenii de ştiinţă atât de departe, încât ei îşi dedică întreaga viaţă şi carieră ştiinţifică unei credinţe dogmatice. Specialistul american în biologie moleculară, John Wells vorbeşte despre aceste mecanisme de presiune în cartea sa, publicată în anul 2000, „Simboluri ale evoluţionismului“ (Icons of Evolution):

„... Darwiniştii dogmatici încep să-şi impună interpretările lor limitate asupra dovezilor evidente, declarând că aceasta este singura modalitate de a face ştiinţă. Afirmaţiile celor care îndrăznesc să-i critice sunt etichetate ca fiind neştiinţifice; articole lor sunt respinse de revistele principale, ale căror consilii editoriale sunt dominate de dogmatici; le este refuzată finanţarea de către agenţiile guvernamentale, care trimit aplicaţiile lor pentru granturi, în vederea unei evaluări aşa-zis ştiinţifice, chiar acestor dogmatici; în final, criticii sunt daţi afară cu desăvârşire din comunitatea ştiinţifică. În timpul procesului, dovezile împotriva viziunii darwiniste dispar pur şi simplu, aşa cum dispar martorii împotriva Mafiei. Sau, dovezile sunt îngropate în publicaţii de specialitate, acolo unde numai un cercetător consacrat le poate descoperi. Odată ce criticii sunt reduşi la tăcere iar dovezile contrare sunt îngropate, dogmaticii anunţă că există o dezbatere ştiinţifică asupra teoriei lor, dar că nu există nicio dovadă împotriva ei.“.5

Aceasta este realitatea care continuă să existe în spatele afirmaţiei că „evoluţionismul este încă acceptat de către lumea ştiinţei.“ Evoluţionismul este menţinut în viaţă nu pentru că are vreo însemnătate ştiinţifică, ci pentru că este o obligaţie ideologică. Foarte puţini oameni de ştiinţă care sunt conştienţi de acest lucru sunt capabili să rişte şi să arate că „regele este gol“.

În cele ce urmează, în această carte, vom trece în revistă descoperirile ştiinţei moderne care contravin evoluţionismului, descoperiri care fie nu sunt luate în considerare de către evoluţionişti, fie sunt „îngropate în publicaţiile de specialitate“, şi care prezintă dovada clară a existenţei lui Dumnezeu. Cititorul va fi martorul faptului că teoria evoluţiei este de fapt o mistificare - o mistificare ce este contrazisă de ştiinţă la fiecare pas, dar care este menţinută pentru a ascunde adevărul asupra creaţiei. Sperăm că toate acestea îl vor trezi pe cititor din vraja ce orbeşte minţile oamenilor şi le distruge capacitatea de a judeca, şi că el va reflecta cu seriozitate asupra lucrurilor prezentate în această carte.

Dacă cititorul va reuşi să se elibereze de această vrajă şi să gândească clar, liber şi lipsit de orice prejudecată, el va fi în curând capabil să descopere adevărul adevărat. Acest adevăr inevitabil, demonstrat de asemenea de către ştiinţa modernă în toate aspectele sale, este acela că toate formele de viaţă au apărut nu ca rezultat al întâmplării, ci ca rezultat al creaţiei. Omul îşi poate da seama cu uşurinţă de actul creaţiei atunci când ia în considerare modul în care el există, modul în care a luat naştere dintr-o picătură de apă sau perfecţiunea fiecărei vieţuitoare.

Capitolul 2: O scurtă istorie a teoriei

Rădăcinile gândirii evoluţioniste au apărut încă din Antichitate sub forma unei credinţe dogmatice care încerca să nege creaţia. Majoritatea filozofilor păgâni din Grecia antică au apărat ideea evoluţionismului. Dacă aruncăm o privire asupra istoriei filozofiei, vom vedea că ideea evoluţiei constituie coloana vertebrală a multor filozofii păgâne.

Totuşi, nu această filozofie păgână, ci credinţa în Dumnezeu a fost cea care a jucat un rol stimulativ în naşterea şi dezvoltarea ştiinţei moderne. Majoritatea oamenilor care au fost pionierii ştiinţei moderne au crezut în existenţa lui Dumnezeu; şi, în timp ce studiau ştiinţa, ei căutau să descopere universul pe care Dumnezeu l-a creat, căutau să perceapă legile Sale şi alte aspecte ale creaţiei Sale. Astronomi precum Copernic, Keppler şi Galileo Galilei; părintele paleontologiei, Cuvier; pionierul botanicii şi zoologiei, Linnaeus; şi Isaac Newton, care este denumit „cel mai mare om de ştiinţă care a trăit vreodată“, toţi au studiat ştiinţa crezând nu doar în existenţa lui Dumnezeu, ci şi în faptul că întregul univers a apărut ca rezultat al creaţiei Sale.6Albert Einstein, considerat a fi cel mai mare geniu al zilelor noastre, a fost un alt om de ştiinţă care credea în Dumnezeu şi el a afirmat: „Nu pot să concep existenţa unui om de ştiinţă adevărat care nu are totodată şi o credinţă profundă în Dumnezeu. Situaţia ar putea fi exprimată prin următoarea imagine: ştiinţa fără religie este şchioapă.“"7

Unul dintre fondatorii fizicii moderne, fizicianul german Max Planck spunea: „Oricine a fost angrenat serios în munca ştiinţifică de nu contează ce natură, realizează că deasupra porţii templului ştiinţei sunt scrise cuvintele: ‚Să ai credinţă!’ Aceasta este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa.“8

Teoria evoluţionistă este produsul filozofiei materialiste, care a ieşit la suprafaţă odată cu cu retrezirea filozofiilor materialiste străvechi şi a cunoscut o largă răspândire în secolul al XIX-lea. Aşa cum am mai arătat anterior, materialismul caută să explice natura prin intermediul unor factori cu desăvârşire materiali. Întrucât neagă creaţionismul de la bun început, ea afirmă că toate formele, fie ele vii sau nevii, au apărut în absenţa unui act al creaţiei, ca rezultat al coincidenţelor care, la acel moment, au atins condiţia unei anumite ordini. Totuşi, mintea umană este în aşa fel structurată încât înţelege că oriunde există ordine, trebuie să existe şi o voinţă organizatoare. Filozofia materialistă, ce contravine aceastei caracteristici fundamentale a minţii umane, a produs totuşi această „teorie a evoluţionismului“ în mijlocul secolului al XIX-lea.

Imaginaţia lui Darwin

Charles Darwin

Persoana care a enunţat teoria evoluţionistă în forma în care este ea susţinută astăzi a fost un naturalist amator englez, Charles Robert Darwin.

Darwin nu a urmat niciodată vreo specializare în biologie. El a avut doar un interes de amator în ceea ce priveşte natura şi formele de viaţă. Interesul său l-a împins să se alăture voluntar unei expediţii, la bordul unei nave numite H.M.S. Beagle, care a plecat din Anglia în 1832, călătorind vreme de cinci ani în diferite zone de pe glob. Tânărul Darwin a fost foarte impresionat de diferitele specii de vieţuitoare, în special de un soi de cinteze pe care le-a văzut în Insulele Galapagos. El a crezut că formele variate ale ciocurilor lor erau cauzate de adaptarea lor la habitat. Cu această idee în minte, el a presupus că originea vieţii şi a speciilor constă în conceptul de „adaptare la mediu“. Darwin s-a opus astfel faptului că Dumnezeu a creat diferitele specii de vieţuitoare separat, sugerând că acestea provin mai degrabă dintr-un strămoş comun, diferenţiindu-se unele de altele ca rezultat al condiţiilor naturale.

Ipotezele lui Darwin nu au fost bazate pe descoperiri ştiinţifice sau pe vreun experiment; totuşi, în timp, acestea s-au transformat într-o teorie arogantă, având susţinerea şi încurajarea primită de la biologii materialişti recunoscuţi de la acea vreme. Ideea era că indivizii ce s-au adaptat la un anumit habitat în cel mai bun mod posibil, au transferat apoi calităţile lor generaţiilor care au urmat; aceste calităţi avantajoase s-au acumulat astfel în timp şi au transformat individul într-o specie total diferită de strămoşii săi. (Originea acestor „calităţi avantajoase“ era necunoscută la acea vreme.) Conform lui Darwin, omul a fost produsul cel mai dezvoltat al acestui mecanism imaginar.

Darwin a denumit acest proces „evoluţie prin selecţie naturală“. El a crezut că a găsit „originea speciilor“: originea unei specii era o altă specie. El a publicat aceste idei în cartea sa intitulată „Originea speciilor, prin intermediul selecţiei naturale“(The Origin of Species, By Means of Natural Selection), în anul 1859.

Darwin era conştient de faptul că această teorie se confrunta cu o serie de probleme. El a mărturisit aceste lucruri în cartea sa, în capitolul „Dificultăţile teoriei“(Difficulties on Theory). Aceste dificultăţi constau în primul rând în date ale fosilelor, în existenţa anumitor organe complexe ale vieţuitoarelor, care nu putea fi explicată prin coincidenţe (spre exemplu, ochiul) şi în instinctele vieţuitoarelor. Darwin spera ca aceste dificultăţi să poată fi depăşite graţie descoperirilor viitoare; şi totuşi, toate aceste lucruri nu l-au oprit să vină cu tot felul de explicaţii neadecvate pentru unele dintre ele. Fizicianul american Lipson a făcut următorul comentariu referitor la „dificultăţile“ lui Darwin:

„Citind ‚Originea speciilor’, am descoperit că Darwin era mult mai puţin sigur de afirmaţiile sale, decât este el prezentat de obicei; capitolul intitulat ‚Dificultăţile teoriei’ (Difficulties on Theory) spre exemplu, arată o lipsă considerabilă de încredere în sine. Ca fizician, am fost intrigat în special de comentariile sale legate de apariţia ochiului.“10

În timpul dezvoltării teoriei sale, Darwin a fost impresionat de mai mulţi biologi evoluţionişti care l-au precedat, şi în special de biologul francezLamarck.11Conform lui Lamarck, vieţuitoarele au transferat trăsăturile pe care le-au acumulat de-a lungul vieţii de la o generaţie la următoarea şi astfel au evoluat. Spre exemplu, girafele au evoluat din animale asemănătoare antilopelor, alungindu-şi gâtul din ce în ce mai mult, de la o generaţie la alta, pe măsură ce au încercat să atingă ramuri situate din ce în ce mai sus pentru a se hrăni. Astfel că Darwin a folosit teza „transferului de trăsături acumulate“, propusă anterior de Lamarck, ca factor determinant al evoluţiei formelor de viaţă.

Atât Darwin, cât şi Lamarck greşeau, întrucât în zilele lor, viaţa putea fi studiată prin intermediul unei tehnologii foarte primitive şi la un nivel foarte neadecvat. Domenii ştiinţifice precum genetica şi biochimia nu existau la acea vreme nici măcar cu numele. Prin urmare, teoriile lor depindeau în întregime de puterea lor de imaginaţie.

The Primitive Level of Science and Technology
in Darwin's Time

When Darwin put forward his assumptions, the disciplines of genetics, microbiology, and biochemistry did not yet exist. If they had been discovered before Darwin put forward his theory, Darwin might easily have recognised that his theory was totally unscientific and might not have attempted to advance such meaningless claims.

The information determining the species already exists in the genes and it is impossible for natural selection to produce new species through alterations in the genes.

Similarly, the world of science in those days had a very shallow and crude understanding of the structure and functions of the cell. If Darwin had had the chance to view the cell with an electron microscope, he would have witnessed the great complexity and extraordinary structure in the organelles of the cell.

He would have beheld with his own eyes that it would not be possible for such an intricate and complex system to occur through minor variations. If he had known about bio-mathematics, then he would have realised that not even a single protein molecule, let alone a whole cell, could not have come into existence by chance.Detailed studies of the cell were only possible after the discovery of the electron microscope. In Darwin's time, with the primitive microscopes seen here, it was only possible to view the outside surface of the cell. The cell conceals an exceedingly complex structure.

În timp ce ecourile cărţii lui Darwin încă reverberau, un botanist austriac pe nume Gregor Mendel descoperea în 1965 legile eredităţii. Deşi nu s-au auzit multe despre aceasta până spre sfârşitul secolului, descoperirea lui Mendel a câştigat o importanţă majoră în primii ani ai secolului al XX-lea. Aceasta a fost naşterea ştiinţei numită genetică. Ceva mai târziu, s-a descoperit structura genelor şi a cromozomilor. Descoperirea în anii 1950 a structurii moleculei de ADN ce încorporează informaţia genetică, a aruncat teoria evoluţionistă într-o mare criză. Motivul a fost incredibila complexitate a vieţii şi invaliditatea mecanismului evoluţionist propus de Darwin.

Aceste evenimente ar fi trebuit să aibă drept rezultat aruncarea teoriei lui Darwin la coşul de gunoi al istoriei. Totuşi, acest lucru nu s-a produs, întrucât anumite cercuri au insistat în revizuirea, reînnoirea şi ridicarea teoriei lui Darwin la o platformă ştiinţifică. Aceste eforturi capătă sens numai dacă înţelegem că în spatele teoriei se află mai degrabă intenţii ideologice decât preocupări ştiinţifice.

Eforturile disperate ale neo-darwinismului

Teoria lui Darwin a intrat într-o criză profundă datorită legilor geneticii ce au fost descoperite în primul sfert al secolului al XX-lea. Cu toate acestea, un grup de oameni de ştiinţă care erau hotărâţi să rămână fideli lui Darwin, au încercat să vină cu noi soluţii. Ei s-au reunit în cadrul unei întâlniri organizate de Societatea Geologică din America, în anul 1941. Geneticieni precum G. Ledyard Stebbins şi Theodosius Dobzhansky, zoologi precum Ernst Mayr şi Julian Huxley, paleontologi ca George Gaylord Simpson şi Glenn L. Jepsen şi specialişti în genetică matematică precum Ronald Fischer şi Sewall Right, după lungi discuţii, s-au pus în final de acord în privinţa noilor modalităţi prin care să "cârpească" darwinismul.

Acest plan s-a focalizat asupra problemei originii variaţiilor avantajoase care probabil că au determinat evoluţia formelor de viaţă – un subiect pe care nici măcar Darwin nu reuşise să-l explice, el nefăcând altceva decât să tatoneze terenul, mergând în urma lui Lamarck. Ideea introdusă acum era aceea de„mutaţii aleatorii“. Ei au denumit această nouă teorie „Teoria modernă şi sintetică a evoluţionismului“, care a fost formulată prin adăugarea conceptului de mutaţie la cel de selecţie naturală, al lui Darwin. În foarte scurt timp, această teorie a devenit cunoscută drept „neo-darwinism“ iar cei care promovau această teorie au fost numiţi „neo-darwinişti“.

Neo-Darwinism's architects: Ernst Mayr, Theodosius Dobzhansky and Julian Huxley

Următoarele decade au devenit o epocă de încercări disperate de a demonstra neo-darwinismul. Se ştia deja faptul că mutaţiile – sau „accidentele“- ce aveau loc la nivelul genelor organismelor vii erau întotdeauna dăunătoare. Neo-darwiniştii au încercat să stabilească un caz în care să aibă loc o „mutaţie avantajoasă“, realizând pentru aceasta mii de mutaţii experimentale. Toate încercările lor au sfârşit într-un eşec total.

Ei au mai încercat de asemenea să dovedească faptul că primele organisme vii au apărut din întâmplare datorită condiţiilor primitive de pe Pământ, aşa cum stipula teoria lor, dar şi aceste experimente au cunoscut acelaşi eşec. Toate experimentele care au încercat să dovedească faptul că viaţa ar putea fi generată la întâmplare au eşuat. Calculul probabilităţilor a arătat că nici măcar o singură proteină – cărămida esenţială de construcţie a vieţii – nu a putut să apară la întâmplare. Şi nici măcar celula – care, conform evoluţioniştilor, se presupunea că a apărut din întâmplare, în condiţiile primitive şi necontrolate de pe Pământ – nu a putut fi reprodusă sintetic, nici chiar de cele mai sofisticate laboratoare ale secolului al XX-lea.

Stephen Jay Gould

Teoria neo-darwinistă este desfiinţată şi de dovezile fosile. Nicio „formă de tranziţie“ care ar fi trebuit să arate evoluţia gradată a organismelor vii de la specii primitive la specii avansate (aşa cum susţine teoria lui Darwin) nu a fost găsită vreodată, nicăieri în lume. În acelaşi timp, anatomia comparată a revelat faptul că speciile despre care se presupunea că ar fi evoluat una din cealaltă, aveau de fapt caracteristici foarte diferite şi nu ar fi putut să fie niciodată în relaţia de strămoşi sau descendenţi unele faţă de celelalte.

Dar, oricum, neo-darwinismul nu a fost niciodată o teorie ştiinţifică, ci mai degrabă o dogmă ideologică şi chiar o anumită formă de falsă religie. Filozoful canadian Michael Ruse, el însuşi un evoluţionist devotat, a mărturisit într-un discurs susţinut în cadrul unei întruniri din 1993:

„Cu siguranţă, nu există nicio îndoială că în trecut, şi cred că şi la momentul actual, pentru mulţi evoluţionişti, evoluţionismul a funcţionat ca ceva ale cărui elemente sunt, ca să spunem aşa, înrudite cu un fel de religie seculară... Iar pentru mine este foarte clar că la un nivel foarte primar, evoluţionismul ca teorie ştiinţifică este în slujba unui fel de naturalism...“12

Tocmai de aceea, campionii teoriei evoluţionismului încă o mai apără, în ciuda tuturor dovezilor care arată exact contrariul. Unul dintre lucrurile asupra cărora nu pot cădea de acord este care anume dintre diferitele modele propuse pentru realizarea evoluţiei este cel "corect". Unul dintre cele mai importante dintre aceste modele este scenariul fantastic cunoscut drept "teoria echilibrului punctual".

Metoda "încercare şi eroare"– Teoria echilibrului punctual

Majoritatea oamenilor de ştiinţă care cred în evoluţionism acceptă teoria neo-darwinistă a unei evoluţii lente, gradate. În ultimii zeci de ani, totuşi, a fost propus un model diferit. Numit „teoria echilibrului punctual“, acest model susţine că speciile vii au apărut nu prin intermediul unei serii de mici modificări, aşa cum susţinea Darwin, ci prin intermediul unor transformări bruşte şi de mari proporţii.

Primii suporteri gălăgioşi ai acestei idei au apărut la începutul anilor 1970. Doi paleontologi americani, Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould erau foarte conştienţi de faptul că pretenţiile teoriei neo-darwiniste erau complet respinse de dovezile fosile. Fosilele au dovedit faptul că organismele vii nu îşi aveau originea într-o evoluţie gradată, ci că acestea au apărut dintr-o dată şi complet formate. Neo-darwiniştii trăiau însă cu speranţa deşartă – şi încă o mai fac – că formele tranziţionale aşa-zis pierdute vor fi găsite într-o bună zi. Înţelegând că această speranţă era complet nefondată, Eldredge şi Gould au fost totuşi incapabili să-şi abandoneze dogma lor evoluţionistă, prin urmare au venit cu ideea unui alt model: teoria echilibrului punctual. Aceasta afirmă că evoluţia nu a avut loc ca rezultat al unor variaţii minore, ci mai degrabă prin modificări bruşte şi radicale.

Today, tens of thousands of scientists around the world, particularly in the USA and Europe, defy the theory of evolution and have published many books on the invalidity of the theory. Above are a few examples.

Acest model nu era altceva decât un model pentru fantezii. Spre exemplu, paleontologul european O. H. Shindewolf, cel care a deschis calea pentru Eldredge şi Gould, susţinea că prima pasăre a apărut dintr-un ou de reptilă, ca urmare a unei „mutaţii majore“, şi aceasta ca rezultat al unui accident „foarte mare“ care a avut loc în structura genetică.14 Conform aceleiaşi teorii, unele animale de uscat s-ar fi putut transforma în balene uriaşe, trecând printr-o transformare bruscă şi vastă. Aceste afirmaţii, contrazicând toate regulile geneticii, biofizicii şi biochimiei sunt la fel de ştiinţifice precum basmele în care broaştele se transformă în prinţi! Cu toate acestea, fiind afectaţi de criza în care se aflau revendicările neo-darwiniste, unii paleontologi evoluţionişti au îmbrăţişat această teorie, care are drept trăsătură specifică faptul că este mai bizară decât însuşi neo-darwinismul.

Singurul scop al acestui model a fost acela de a oferi o explicaţie lipsurilor din dovezile fosile pe care modelul neo-darwinist nu le putea explica. Cu toate acestea, este mult prea puţin raţional să încerci să explici lipsa fosilelor din evoluţia păsărilor, afirmând că „o pasăre a ieşit dintr-o dată dintr-un ou de reptilă“, deoarece, aşa cum au admis chiar evoluţioniştii, evoluţia speciilor spre alte specii necesită transformări de mari proporţii şi avantajoase în ceea ce priveşte informaţia genetică. Totuşi nicio mutaţie, indiferent de natura ei, nu îmbunătăţeşte informaţia genetică şi nici nu adaugă ceva acestei informaţii. Mutaţiile pot doar să afecteze negativ informaţia genetică. Astfel încât, „mutaţiile majore“ imaginate de teoria echilibrului punctual vor putea cauza doar degradări sau deteriorări „majore“, adică „mari“ ale informaţiei genetice.

Mai mult decât atât, modelul „echilibrului punctual“ colapsează încă de la primii paşi datorită incapacităţii de a aborda problema originii vieţii, aceeaşi problemă ce respinge încă de la început şi modelul neo-darwinist. Întrucât nici măcar o singură proteină nu a putut să apară la întâmplare, dezbaterea asupra faptului că un organism format din trilioane de asemenea proteine a suferit o evoluţie „punctuală“ sau „gradată“ este lipsită de sens.

Moreover, the model of "punctuated equilibrium" collapses from the very first step by its inability to address the question of the origin of life, which is also the question that refutes the neo-Darwinist model from the outset. Since not even a single protein can have originated by chance, the debate over whether organisms made up of trillions of those proteins have undergone a "punctuated" or "gradual" evolution is senseless.

În ciuda tuturor acestor aspecte, modelul care este luat în considerare atunci când se discută despre „evoluţie“ este tot cel al neo-darwinismului. În capitolele care vor urma, vom examina mai întâi două mecanisme imaginare ale modelului neo-darwinist, iar apoi vom arunca o privire asupra dovezilor fosile pentru a testa acest model. După aceea, vom insista asupra problematicii originii vieţii, care invalidează atât modelul neo-darwinist, cât şi toate celelalte modele evoluţioniste cum ar fi cel al „evoluţiei în salturi“.

Dar, înainte de a trece la aceasta, ar fi de folos să reamintim că realitatea cu care ne vom confrunta la fiecare stadiu este aceea că scenariul evoluţionist este un basm pentru copii, o mare mistificare, care este într-o totală contradicţie cu lumea reală. Acesta este un scenariu ce a fost folosit pentru inducerea în eroare a întregii lumi, în ultimii 140 de ani. Mulţumită ultimelor descoperiri ştiinţifice, continuarea apărării acestei teorii a devenit în sfârşit imposibilă.

Darwin's Racism

One of the most important yet least-known aspects of Darwin is his racism: Darwin regarded white Europeans as more "advanced" than other human races. While Darwin presumed that man evolved from ape-like creatures, he surmised that some races developed more than others and that the latter still bore simian features. In his book, The Descent of Man, which he published after The Origin of Species, he boldly commented on "the greater differences between men of distinct races".1 In his book, Darwin held blacks and Australian Aborigines to be equal to gorillas and then inferred that these would be "done away with" by the "civilised races" in time. He said:

At some future period, not very distant as measured by centuries, the civilized races of man will almost certainly exterminate and replace the savage races throughout the world. At the same time the anthropomorphous apes... will no doubt be exterminated. The break between man and his nearest allies will then be wider, for it will intervene in a more civilised state, as we may hope, even than the Caucasian, and some ape as low as baboon, instead of as now between the negro or Australian and the gorilla.2

Darwin's nonsensical ideas were not only theorised, but also brought into a position where they provided the most important "scientific ground" for racism. Supposing that living beings evolved in the struggle for life, Darwinism was even adapted to the social sciences, and turned into a conception that came to be called "Social Darwinism".

Social Darwinism contends that existing human races are located at different rungs of the "evolutionary ladder", that the European races were the most "advanced" of all, and that many other races still bear "simian" features.

1- Benjamin Farrington, What Darwin Really Said. London: Sphere Books, 1971, pp. 54-56
2- Charles Darwin, The Descent of Man, 2nd ed., New York: A.L. Burt Co., 1874, p. 178

Capitolul 3: Mecanismele imaginare al evoluţionismului

Modelul neo-darwinist, pe care trebuie să îl considerăm ca fiind teoria evoluţionistă unanim acceptată în zilele noastre, susţine că viaţa a evoluat prin intermediul a două mecanisme naturale: „selecţia naturală“ şi „mutaţia“. Teoria susţine că, la modul fundamental, selecţia naturală şi mutaţia sunt două mecanisme complementare. Originea modificărilor evoluţioniste rezidă în mutaţii aleatorii ce au loc în structurile genetice ale vieţuitoarelor. Trăsăturile aduse de mutaţii sunt selectate de mecanismele de selecţie naturală şi, prin intermediul acestora, se produce evoluţia vieţuitoarelor.

Dacă studiem în continuare această teorie, descoperim faptul că nu există un asemenea mecanism de evoluţie. Nici selecţia naturală şi nici mutaţia nu contribuie deloc la toate aceste transformări ale diferitelor specii dintr-una într-alta, iar această afirmaţie este complet nefondată.

Selecţia naturală

Ca proces al naturii, selecţia naturală a fost un fapt familiar biologilor ce l-au precedat pe Darwin, aceştia definind-o drept „un mecanism ce menţine speciile stabile, fără a le vicia“. Darwin a fost prima persoană care a avansat ideea că acest proces are puteri evoluţioniste şi astfel şi-a construit întreaga teorie pe fundamentul acestei afirmaţii. Numele pe care l-a dat cărţii sale indică faptul că selecţia naturală a fost fundamentul teoriei lui Darwin: „Originea speciilor, prin intermediul selecţiei naturale“...

Totuşi, din vremea lui Darwin şi pâna în prezent nu există nici măcar cea mai mică dovadă că selecţia naturală face ca vieţuitoarele să evolueze. Collin Patterson, paleontolog cu vechime la Muzeul de Istorie Naturală din Londra şi un foarte cunoscut evoluţionist, a subliniat că nu s-a observat niciodată ca selecţia naturală să aibă capacitatea de a face lucrurile să evolueze:

„Nimeni nu a produs vreodată vreo specie prin mecanismele selecţiei naturale. Nimeni nu a ajuns vreodată nici măcar aproape de aceasta şi majoritatea discuţiilor în neo-darwinism sunt legate de acest subiect.“15

Selecţia naturală susţine că organismele vii care sunt mai potrivite condiţiilor naturale ale habitatului lor vor domina datorită faptului că descendenţii lor vor supravieţui, în timp ce aceia care nu se vor potrivi vor dispărea. Spre exemplu, dintr-o turmă de căprioare aflate sub ameninţarea altor animale sălbatice, în mod natural vor supravieţui cele care vor alerga mai iute. Şi acest lucru este adevărat. Dar indiferent cât de îndelungat va fi acest proces, acesta nu va transforma acea căprioară într-o altă specie animală. Căprioara va rămâne mereu căprioară.

Atunci când studiem cele câteva incidente pe care evoluţioniştii le prezintă ca fiind exemple observate de selecţie naturală, remarcăm faptul că acestea nu sunt altceva decât nişte încercări de a înşela.

"Melanismul industrial"

În anul 1986, David Futuyma a publicat cartea „Biologia evoluţionismului“, care este acum acceptată drept una dintre sursele ce explică teoria evoluţiei prin selecţie naturală, într-un mod cât se poate de explicit. Cel mai faimos dintre exemplele sale legat de acest subiect este cel despre culoarea populaţiei de molii care pare să se fi închis în perioada Revoluţiei Industriale din Anglia. Este posibil să găsiţi această poveste a melanismului industrial în majoritatea cărţilor de biologie evoluţionistă, nu doar în cartea lui Futuyma. Povestea se bazează pe o serie de experimente realizate de fizicianul şi biologul britanic Bernard Kettlewell, în anii 1950, şi poate fi spusă pe scurt astfel:

Industrial Melanism is certainly not an evidence for evolution because the process did not produce any new species of moths. The selection was only among already existing varieties. Moreover, the classical story of melanism is deceptive. The textbook pictures above (portrayed as genuine photos) are in fact of dead specimens glued or pinned to tree trunks by evolutionists.

Conform cu această poveste, în jurul începutului Revoluţiei Industriale din Anglia, culoarea scoarţei copacilor din împrejurimile Manchester-ului era destul de deschisă. Datorită acestui lucru, moliile de culoare mai închisă (melanice) ce se opreau pe acei copaci puteau fi observate cu uşurinţă de păsările care se hrăneau cu ele şi, prin urmare, aveau foarte puţine şanse de a supravieţui. Cinzeci de ani mai târziu, în pădurile în care poluarea industrială a distrus lichenii, scoarţa copacilor a căpătat o culoare mai închisă, iar acum moliile de nuanţe deschise au devenit cele mai vânate, întrucât ele erau acum cele mai uşor de observat. Drept rezultat, raportul dintre moliile de culoare mai deschisă şi cele de culoare mai închisă a scăzut. Evoluţioniştii consideră aceasta drept un exemplu de dovadă irefutabilă pentru teoria lor. Ei îşi găsesc astfel refugiul şi consolarea în mistificarea adevărului, arătând cum moliile de culoare mai deschisă au „evoluat“ în molii de culoare mai închisă.

Totuşi, chiar dacă presupunem că această poveste ar fi corectă, trebuie să fie foarte clar că nu putem nicidecum să folosim aceasta drept dovadă pentru teoria evoluţionistă, întrucât nu a apărut nicio altă formă nouă care să nu fi existat înainte. Moliile de culoare mai închisă existaseră în populaţia de molii şi înainte de Revoluţia Industrială. Ceea ce s-a modificat a fost doar proporţia relativă dintre varietăţile de molii ce existau în respectiva populaţie. Prin urmare, moliile nu au căpătat o nouă caracteristică sau un organ nou, ceea ce ar fi generat „speciaţia“. Pentru ca o specie de molii să se fi transformat într-o altă specie de vieţuitoare, o pasăre spre exemplu, aceasta necesita ca la genele sale să se fi făcut adăugiri. Astfel, un întreg program genetic nou ar fi trebuit să fie încărcat astfel încât să includă informaţia despre caracteristicile fizice ale păsării.

Şi acesta este răspunsul ce trebuie să fie oferit poveştii melanismului industrial. Cu toate acestea, mai există o parte şi mai interesantă a acestei poveşti. Căci nu numai interpretarea, dar şi povestea în sine pare să fie invalidă. Ca cercetător în biologia moleculară, Jonathan Wells explică în cartea sa „Simboluri ale evoluţionismului“(Icons of Evolution), că povestea moliilor, cea care este inclusă în orice carte de biologie evoluţionistă şi care a devenit, prin urmare, „un simbol“ al evoluţionismului în acest sens, nu reflectă adevărul. Wells vorbeşte în cartea sa despre experimentul lui Kettlewell, cunoscut drept „dovada experimentală“ a poveştii, ca fiind de fapt un scandal ştiinţific. Iată câteva dintre elementele fundamentale ale acestui scandal:

• Multe experimente realizate după Kettlewell au arătat că doar un singur tip de molii se aşază pe trunchiul arborilor, restul preferând să stea sub ramurile mici şi orizontale. Încă din anul 1980, a devenit clar că moliile nu se aşază de regulă pe trunchiul copacilor. În 25 de ani de muncă de teren, mulţi oameni de ştiinţă precum Cyril Clarke şi Roy Howlett, Michael Majerus, Tony Liebert şi Paul Brakefield au concluzionat că în experimentul lui Kettlewell, moliile au fost forţate să acţioneze atipic, prin urmare, testul nu poate fi acceptat ca fiind ştiinţific.
• Oamenii de ştiinţă care au testat concluziile lui Kettlewell, au descoperit un rezultat chiar şi mai interesant. Deşi se aşteptau ca numărul moliilor de culoare deschisă să fie mai mare în regiunile mai puţin poluate din Anglia, moliile de culoare mai închisă erau de patru ori mai numeroase decât cele deschise la culoare. Aceasta înseamnă că nu a existat nicio corelaţie între populaţia de molii şi trunchiurile de copaci, aşa cum susţinea Kettlewell şi cum a fost repetat de aproape toate sursele evoluţioniste.
• Pe măsură ce cercetările s-au aprofundat, scandalul şi-a modificat dimensiunile: „moliile de pe trunchiurile copacilor“ fotografiate de Kettlewell erau de fapt molii moarte. Kettlewell a folosit specimene de molii moarte pe care le-a lipit sau le-a prins cu acul de gămălie pe trunchiurile copacilor şi apoi le-a fotografiat. Într-adevăr, posibilitatea de a realiza acele fotografii era aproape inexistentă, de vreme ce moliile se aşază sub frunze şi nu pe trunchiul copacilor.16

Aceste fapte nu au fost dezvăluite comunităţii ştiinţifice decât spre sfârşitul anilor 1990. Căderea mitului melanismului industrial, care a fost timp de decenii unul dintre subiectele cele mai preţuite din cursurile de „Introducere în teoria evoluţionismului“ din universităţi, a adus o mare dezamăgire în rândurile evoluţioniştilor. Aşa cum unul dintre ei, Jerry Coyne remarca:

„Reacţia mea este asemănătoare cu consternarea pe care am trăit-o atunci când, la vârsta de 6 ani, am aflat că cel care îmi aducea cadourile în Ajunul de Crăciun era tata şi nu Moş Crăciun.“17

„Cel mai faimos exemplu de selecţie naturală“ a fost astfel trimis la mormanul de gunoi al istoriei ca un scandal ştiinţific, ceea ce era inevitabil, deoarece selecţia naturală nu este un „mecanism al evoluţiei“, contrar afirmaţiilor evoluţioniştilor. Selecţia naturală nu are capacitatea nici de a adăuga un nou organ unui organism viu şi nici de a îndepărta unul existent deja, şi cu atât mai puţin să transforme un organism al unei specii într-un organism aparţinând altei specii.

De ce nu poate explica selecţia naturală complexitatea

Selecţia naturală nu contribuie cu nimic la teoria evoluţionismului, deoarece acest mecanism nu poate niciodată să mărească sau să îmbunătăţească informaţia genetică a unei specii. De asemenea, ea nu poate nici să transforme o specie într-o alta: o stea de mare într-un peşte, un peşte într-o broască, o broască într-un crocodil sau un crocodil într-o pasăre. Cel mai mare apărător al teoriei echilibrului punctual, Stephen Jay Gould se referă la acest impas al selecţiei naturale după cum urmează:

Natural selection serves as a mechanism of eliminating weak individuals within a species. It is a conservative force which preserves the existing species from degeneration. Beyond that, it has no capability of transforming one species to another

"Esenţa darwinismului rezidă într-o singură frază: selecţia naturală este forţa creatoare a transformării evoluţioniste. Nimeni nu neagă faptul că selecţia va juca un rol negativ, eliminându-i pe cei care nu se potrivesc. Teoriile darwiniste susţin însă şi că aceasta îi va crea pe cei care se potrivesc."18

O altă metodă înşelătoare dintre cele folosite de evoluţionişti în ceea ce priveşte selecţia naturală, este efortul lor de a prezenta acest mecanism ca fiind unul conştient. Cu toate acestea, selecţia naturală nu are conştiinţă. Ea nu posedă o voinţă care să decidă ce anume este bun şi ce anume este rău pentru formele de viaţă. Prin urmare, sistemele biologice şi organele ce posedă caracteristica „complexităţii ireductibile“ nu pot fi explicate prin selecţia naturală. Aceste sisteme şi organe sunt compuse dintr-un umăr mare de părţi ce cooperează între ele, şi care nu sunt folositoare dacă una dintre părţi lipseşte sau nu funcţionează corect. (Spre exemplu, ochiul uman nu funcţionează decât dacă există împreună toate componentele sale intacte.) Prin urmare, voinţa care ţine toate aceste părţi împreună ar trebui să fie capabilă să prevadă viitorul şi să ţintească direct spre avantajul care trebuie obţinut în faza finală. Întrucât selecţia naturală nu posedă nici conştiinţă şi nici voinţă proprie, ea nu poate să facă aşa ceva. Acest fapt, care demolează fundamentele teoriei evoluţiei l-a îngrijorat şi pe Darwin, care a scris: „Dacă se va putea demonstra că există vreun organ complex, care nu s-ar fi putut forma prin intermediul unui număr foarte mare de modificări mici şi succesive, teoria mea va fi cu desăvârşire desfiinţată.“17

Mutaţiile

Mutations add no new information to an organism's DNA: As a result of mutations, the particles making up the genetic information are either torn from their places, destroyed, or carried off to different places. Mutations cannot make a living thing acquire a new organ or a new trait. They only cause abnormalities like a leg sticking out of the back, or an ear from the abdomen.

Mutaţiile sunt definite drept întreruperi sau înlocuiri ce au loc în lanţul molecular al ADN-ului . ADN-ul se află în nucleul celulei organismelor vii şi conţine întreaga lor informaţie genetică. Aceste întreruperi sau înlocuiri sunt rezultatul unor efecte externe cum ar fi radiaţiile sau acţiunea chimică. Toate mutaţiile sunt „accidente“ şi acestea fie distrug nucleotide din compunerea lanţului de ADN, fie le schimbă locaţia. De foarte multe ori, mutaţiile creează asemenea stricăciuni şi schimbări, încât celula nu le poate repara.

Mutaţia, în spatele căreia evoluţioniştii se ascund în mod frecvent, nu este o baghetă magică ce transformă organismele vii într-o formă mult mai avansată şi perfectă. Efectul direct al mutaţiei este nociv. Schimbările realizate de mutaţii pot fi doar de genul celor trăite de oamenii de la Hiroshima, Nagasaki şi Cernobîl, care sunt: moarte, infirmitate şi boală...

Motivul pentru aceasta este foarte simplu: ADN-ul are o structură foarte complexă, iar schimbările aleatorii pot doar să dăuneze organismului. Aşa cum spunea şi B.G. Ranganatham:

„În primul rând, mutaţiile naturale sunt foarte rare în natură. În al doilea rând, majoritatea mutaţiilor sunt nocive, întrucât ele sunt schimbări mai degrabă aleatorii decât ordonate ale genelor; fiecare schimbare aleatorie apărută într-un sistem extrem de bine ordonat va fi în detrimentul sistemului şi nu spre mai binele lui. Spre exemplu, dacă un cutremur va zdruncina o structură foarte bine ordonată, cum ar fi o clădire, ceea ce va apărea va fi o schimbare aleatorie în structura clădirii care, cel mai probabil, nu va fi o îmbunătăţire a acesteia.“21

Deloc surprinzător, până acum nu s-a observat nicio mutaţie folositoare. Toate mutaţiile s-au dovedit a fi dăunătoare. Omul de ştiinţă evoluţionist Warren Weaver a făcut următorul comentariu pe marginea raportului realizat de Comitetul pentru studiul Efectelor Genetice ale Radiaţiei Atomice, ce a fost constituit pentru a investiga mutaţiile care ar fi putut fi cauzate de armele nucleare folosite în cel de-al Doilea Război Mondial:

„Mulţi vor fi şocaţi de afirmaţia că practic toate genele mutante cunoscute sunt dăunătoare. Dar mutaţiile sunt necesare în procesul evoluţiei. Atunci cum ar putea un efect pozitiv – evoluţia către o formă superioară de viaţă – să rezulte din mutaţii dacă, practic, toate sunt considerate a fi dăunătoare?“22

Toate eforturile de a „genera o mutaţie folositoare“ s-au soldat cu eşecuri. Timp de decenii, evoluţioniştii au realizat multe experimente care să producă mutaţii la musculiţele de oţet, întrucât aceste insecte se reproduc foarte rapid, iar mutaţiile pot să apară foarte repede. Generaţii după generaţii, aceste musculiţe au fost supuse proceselor de mutaţie, şi cu toate acestea, nu s-a observat nicio mutaţie benefică. Geneticianul evoluţionist Gordon Taylor a scris următoarele:

„Este un lucru izbitor, deşi nu este menţionat prea des, faptul că deşi geneticienii au reprodus musculiţele de oţet în laboratoare din întreaga lume, vreme de mai bine de şaizeci de ani – musculiţe care produc o nouă generaţie la fiecare a unsprezecea zi –, cu toate acestea, ei nu au văzut încă niciodată apariţia vreunei noi specii sau măcar a vreunei noi enzime.“23

Un alt cercetător, Michael Pitman, a comentat eşecul experimentelor realizate pe musculiţa de oţet:

ALL MUTATIONS ARE HARMFUL

Left: A normal fruit fly (drosophila). Right: A fruit fly with its legs jutting from its head; a mutation induced by radiation.

„Morgan, Goldsmith, Muller şi alţi geneticieni au supus generaţii întregi de musculiţe de oţet la condiţii extreme de căldură, frig, lumină, întuneric, cât şi la tratamente chimice şi radiaţii. Au fost astfel produse toate tipurile de mutaţii, practic de la cele mai banale până la cele mai vătămătoare. Evoluţia realizată de mâna omului? Nicidecum: foarte puţini dintre monştrii creaţi de geneticieni au putut supravieţui în afara sticlelor în care au fost creaţi. În practică, mutanţii mor, sunt sterili sau au tendinţa de a reveni la fenotipul sălbatic.“24

A disastrous effect of mutations on the human body. (right)The boy at left is a Chernobyl nuclear plant accident victim.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru oameni. Toate mutaţiile care au fost observate la fiinţele umane au avut rezultate dăunătoare. Iar în ceea ce priveşte acest subiect, evoluţioniştii au încercat să arunce o perdea de fum şi să înregistreze exemple de mutaţii evident dăunătoare ca fiind „dovezi ale evoluţiei“. Toate mutaţiile produse la oameni generează diformităţi, infirmităţi cum ar mongolismul, sindromul Down, albinismul, nanismul sau cancerul. Aceste mutaţii sunt prezentate în manualele evoluţioniste drept „mecanismul evoluţionist la lucru“. Inutil să mai spunem că un proces care lasă fiinţa umană cu o infirmitate sau bolnavă nu poate fi „un mecanism al evoluţiei“– întrucât evoluţia prin definiţie ar trebui să producă forme care sunt mult mai adaptate supravieţuirii.

Pentru a rezuma, există trei motive principale pentru care mutaţiile nu pot fi interpretate ca fiind în serviciul afirmaţiilor evoluţioniste:

l) Efectul direct al mutaţiilor este dăunător: Întrucât apariţia lor este aleatoare, aproape întotdeauna ele afectează negativ organismele vii care le suferă. Raţiunea ne spune că intervenţia inconştientă într-o structură perfectă şi complexă nu va îmbunătăţi acea structură, ci mai degrabă o va deteriora. Şi într-adevăr, până acum nu a fost observată nicio „mutaţie folositoare“.

2) Mutaţiile nu adaugă nicio informaţie nouă ADN-ului organismului: În urma mutaţiilor, particulele care formează informaţia genetică sunt fie smulse din locul lor, fie distruse sau mutate în locuri diferite. Mutaţiile nu pot să facă un organism viu să dobândească un nou organ sau o nouă caracteristică. Ele pot cauza doar anomalii precum un picior lipit de spate sau o ureche ce creşte din abdomen.

3) 3) Pentru ca o mutaţie să fie transferată generaţiei următoare, ea trebuie să aibă loc în celulele reproducătoare ale organismului: O schimbare aleatoare ce apare la nivelul unei celule sau al unui organ al organismului viu, nu poate fi transferată generaţiei viitoare. Spre exemplu, ochiul uman modificat ca urmare a efectelor radiaţiei sau datorită altor cauze, nu poate fi transferat generaţiilor următoare.

Este imposibil ca fiinţele umane să fi evoluat, întrucât nu există mecanism în natură care să genereze evoluţia. Mai mult decât atât, această concluzie concordă cu dovezile regăsite în arhivele fosilifere, care nu demonstrează existenţa vreunui proces de evoluţie, ci mai degrabă opusul.