Capitolul 2: O scurtă istorie a teoriei
Rădăcinile gândirii evoluţioniste au apărut încă din Antichitate sub forma unei credinţe dogmatice care încerca să nege creaţia. Majoritatea filozofilor păgâni din Grecia antică au apărat ideea evoluţionismului. Dacă aruncăm o privire asupra istoriei filozofiei, vom vedea că ideea evoluţiei constituie coloana vertebrală a multor filozofii păgâne.
Totuşi, nu această filozofie păgână, ci credinţa în Dumnezeu a fost cea care a jucat un rol stimulativ în naşterea şi dezvoltarea ştiinţei moderne. Majoritatea oamenilor care au fost pionierii ştiinţei moderne au crezut în existenţa lui Dumnezeu; şi, în timp ce studiau ştiinţa, ei căutau să descopere universul pe care Dumnezeu l-a creat, căutau să perceapă legile Sale şi alte aspecte ale creaţiei Sale. Astronomi precum Copernic, Keppler şi Galileo Galilei; părintele paleontologiei, Cuvier; pionierul botanicii şi zoologiei, Linnaeus; şi Isaac Newton, care este denumit „cel mai mare om de ştiinţă care a trăit vreodată“, toţi au studiat ştiinţa crezând nu doar în existenţa lui Dumnezeu, ci şi în faptul că întregul univers a apărut ca rezultat al creaţiei Sale.6Albert Einstein, considerat a fi cel mai mare geniu al zilelor noastre, a fost un alt om de ştiinţă care credea în Dumnezeu şi el a afirmat: „Nu pot să concep existenţa unui om de ştiinţă adevărat care nu are totodată şi o credinţă profundă în Dumnezeu. Situaţia ar putea fi exprimată prin următoarea imagine: ştiinţa fără religie este şchioapă.“"7
Unul dintre fondatorii fizicii moderne, fizicianul german Max Planck spunea: „Oricine a fost angrenat serios în munca ştiinţifică de nu contează ce natură, realizează că deasupra porţii templului ştiinţei sunt scrise cuvintele: ‚Să ai credinţă!’ Aceasta este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa.“8
Teoria evoluţionistă este produsul filozofiei materialiste, care a ieşit la suprafaţă odată cu cu retrezirea filozofiilor materialiste străvechi şi a cunoscut o largă răspândire în secolul al XIX-lea. Aşa cum am mai arătat anterior, materialismul caută să explice natura prin intermediul unor factori cu desăvârşire materiali. Întrucât neagă creaţionismul de la bun început, ea afirmă că toate formele, fie ele vii sau nevii, au apărut în absenţa unui act al creaţiei, ca rezultat al coincidenţelor care, la acel moment, au atins condiţia unei anumite ordini. Totuşi, mintea umană este în aşa fel structurată încât înţelege că oriunde există ordine, trebuie să existe şi o voinţă organizatoare. Filozofia materialistă, ce contravine aceastei caracteristici fundamentale a minţii umane, a produs totuşi această „teorie a evoluţionismului“ în mijlocul secolului al XIX-lea.
Imaginaţia lui Darwin
Persoana care a enunţat teoria evoluţionistă în forma în care este ea susţinută astăzi a fost un naturalist amator englez, Charles Robert Darwin.
Darwin nu a urmat niciodată vreo specializare în biologie. El a avut doar un interes de amator în ceea ce priveşte natura şi formele de viaţă. Interesul său l-a împins să se alăture voluntar unei expediţii, la bordul unei nave numite H.M.S. Beagle, care a plecat din Anglia în 1832, călătorind vreme de cinci ani în diferite zone de pe glob. Tânărul Darwin a fost foarte impresionat de diferitele specii de vieţuitoare, în special de un soi de cinteze pe care le-a văzut în Insulele Galapagos. El a crezut că formele variate ale ciocurilor lor erau cauzate de adaptarea lor la habitat. Cu această idee în minte, el a presupus că originea vieţii şi a speciilor constă în conceptul de „adaptare la mediu“. Darwin s-a opus astfel faptului că Dumnezeu a creat diferitele specii de vieţuitoare separat, sugerând că acestea provin mai degrabă dintr-un strămoş comun, diferenţiindu-se unele de altele ca rezultat al condiţiilor naturale.
Ipotezele lui Darwin nu au fost bazate pe descoperiri ştiinţifice sau pe vreun experiment; totuşi, în timp, acestea s-au transformat într-o teorie arogantă, având susţinerea şi încurajarea primită de la biologii materialişti recunoscuţi de la acea vreme. Ideea era că indivizii ce s-au adaptat la un anumit habitat în cel mai bun mod posibil, au transferat apoi calităţile lor generaţiilor care au urmat; aceste calităţi avantajoase s-au acumulat astfel în timp şi au transformat individul într-o specie total diferită de strămoşii săi. (Originea acestor „calităţi avantajoase“ era necunoscută la acea vreme.) Conform lui Darwin, omul a fost produsul cel mai dezvoltat al acestui mecanism imaginar.
Darwin a denumit acest proces „evoluţie prin selecţie naturală“. El a crezut că a găsit „originea speciilor“: originea unei specii era o altă specie. El a publicat aceste idei în cartea sa intitulată „Originea speciilor, prin intermediul selecţiei naturale“(The Origin of Species, By Means of Natural Selection), în anul 1859.
Darwin era conştient de faptul că această teorie se confrunta cu o serie de probleme. El a mărturisit aceste lucruri în cartea sa, în capitolul „Dificultăţile teoriei“(Difficulties on Theory). Aceste dificultăţi constau în primul rând în date ale fosilelor, în existenţa anumitor organe complexe ale vieţuitoarelor, care nu putea fi explicată prin coincidenţe (spre exemplu, ochiul) şi în instinctele vieţuitoarelor. Darwin spera ca aceste dificultăţi să poată fi depăşite graţie descoperirilor viitoare; şi totuşi, toate aceste lucruri nu l-au oprit să vină cu tot felul de explicaţii neadecvate pentru unele dintre ele. Fizicianul american Lipson a făcut următorul comentariu referitor la „dificultăţile“ lui Darwin:
„Citind ‚Originea speciilor’, am descoperit că Darwin era mult mai puţin sigur de afirmaţiile sale, decât este el prezentat de obicei; capitolul intitulat ‚Dificultăţile teoriei’ (Difficulties on Theory) spre exemplu, arată o lipsă considerabilă de încredere în sine. Ca fizician, am fost intrigat în special de comentariile sale legate de apariţia ochiului.“10
În timpul dezvoltării teoriei sale, Darwin a fost impresionat de mai mulţi biologi evoluţionişti care l-au precedat, şi în special de biologul francezLamarck.11Conform lui Lamarck, vieţuitoarele au transferat trăsăturile pe care le-au acumulat de-a lungul vieţii de la o generaţie la următoarea şi astfel au evoluat. Spre exemplu, girafele au evoluat din animale asemănătoare antilopelor, alungindu-şi gâtul din ce în ce mai mult, de la o generaţie la alta, pe măsură ce au încercat să atingă ramuri situate din ce în ce mai sus pentru a se hrăni. Astfel că Darwin a folosit teza „transferului de trăsături acumulate“, propusă anterior de Lamarck, ca factor determinant al evoluţiei formelor de viaţă.
Atât Darwin, cât şi Lamarck greşeau, întrucât în zilele lor, viaţa putea fi studiată prin intermediul unei tehnologii foarte primitive şi la un nivel foarte neadecvat. Domenii ştiinţifice precum genetica şi biochimia nu existau la acea vreme nici măcar cu numele. Prin urmare, teoriile lor depindeau în întregime de puterea lor de imaginaţie.
The Primitive Level of Science and Technology
in Darwin's Time
in Darwin's Time
When Darwin put forward his assumptions, the disciplines of genetics, microbiology, and biochemistry did not yet exist. If they had been discovered before Darwin put forward his theory, Darwin might easily have recognised that his theory was totally unscientific and might not have attempted to advance such meaningless claims.
The information determining the species already exists in the genes and it is impossible for natural selection to produce new species through alterations in the genes.
Similarly, the world of science in those days had a very shallow and crude understanding of the structure and functions of the cell. If Darwin had had the chance to view the cell with an electron microscope, he would have witnessed the great complexity and extraordinary structure in the organelles of the cell.
He would have beheld with his own eyes that it would not be possible for such an intricate and complex system to occur through minor variations. If he had known about bio-mathematics, then he would have realised that not even a single protein molecule, let alone a whole cell, could not have come into existence by chance.Detailed studies of the cell were only possible after the discovery of the electron microscope. In Darwin's time, with the primitive microscopes seen here, it was only possible to view the outside surface of the cell. The cell conceals an exceedingly complex structure.
În timp ce ecourile cărţii lui Darwin încă reverberau, un botanist austriac pe nume Gregor Mendel descoperea în 1965 legile eredităţii. Deşi nu s-au auzit multe despre aceasta până spre sfârşitul secolului, descoperirea lui Mendel a câştigat o importanţă majoră în primii ani ai secolului al XX-lea. Aceasta a fost naşterea ştiinţei numită genetică. Ceva mai târziu, s-a descoperit structura genelor şi a cromozomilor. Descoperirea în anii 1950 a structurii moleculei de ADN ce încorporează informaţia genetică, a aruncat teoria evoluţionistă într-o mare criză. Motivul a fost incredibila complexitate a vieţii şi invaliditatea mecanismului evoluţionist propus de Darwin.
Aceste evenimente ar fi trebuit să aibă drept rezultat aruncarea teoriei lui Darwin la coşul de gunoi al istoriei. Totuşi, acest lucru nu s-a produs, întrucât anumite cercuri au insistat în revizuirea, reînnoirea şi ridicarea teoriei lui Darwin la o platformă ştiinţifică. Aceste eforturi capătă sens numai dacă înţelegem că în spatele teoriei se află mai degrabă intenţii ideologice decât preocupări ştiinţifice.
Eforturile disperate ale neo-darwinismului
Teoria lui Darwin a intrat într-o criză profundă datorită legilor geneticii ce au fost descoperite în primul sfert al secolului al XX-lea. Cu toate acestea, un grup de oameni de ştiinţă care erau hotărâţi să rămână fideli lui Darwin, au încercat să vină cu noi soluţii. Ei s-au reunit în cadrul unei întâlniri organizate de Societatea Geologică din America, în anul 1941. Geneticieni precum G. Ledyard Stebbins şi Theodosius Dobzhansky, zoologi precum Ernst Mayr şi Julian Huxley, paleontologi ca George Gaylord Simpson şi Glenn L. Jepsen şi specialişti în genetică matematică precum Ronald Fischer şi Sewall Right, după lungi discuţii, s-au pus în final de acord în privinţa noilor modalităţi prin care să "cârpească" darwinismul.
Acest plan s-a focalizat asupra problemei originii variaţiilor avantajoase care probabil că au determinat evoluţia formelor de viaţă – un subiect pe care nici măcar Darwin nu reuşise să-l explice, el nefăcând altceva decât să tatoneze terenul, mergând în urma lui Lamarck. Ideea introdusă acum era aceea de„mutaţii aleatorii“. Ei au denumit această nouă teorie „Teoria modernă şi sintetică a evoluţionismului“, care a fost formulată prin adăugarea conceptului de mutaţie la cel de selecţie naturală, al lui Darwin. În foarte scurt timp, această teorie a devenit cunoscută drept „neo-darwinism“ iar cei care promovau această teorie au fost numiţi „neo-darwinişti“.
Următoarele decade au devenit o epocă de încercări disperate de a demonstra neo-darwinismul. Se ştia deja faptul că mutaţiile – sau „accidentele“- ce aveau loc la nivelul genelor organismelor vii erau întotdeauna dăunătoare. Neo-darwiniştii au încercat să stabilească un caz în care să aibă loc o „mutaţie avantajoasă“, realizând pentru aceasta mii de mutaţii experimentale. Toate încercările lor au sfârşit într-un eşec total.
Ei au mai încercat de asemenea să dovedească faptul că primele organisme vii au apărut din întâmplare datorită condiţiilor primitive de pe Pământ, aşa cum stipula teoria lor, dar şi aceste experimente au cunoscut acelaşi eşec. Toate experimentele care au încercat să dovedească faptul că viaţa ar putea fi generată la întâmplare au eşuat. Calculul probabilităţilor a arătat că nici măcar o singură proteină – cărămida esenţială de construcţie a vieţii – nu a putut să apară la întâmplare. Şi nici măcar celula – care, conform evoluţioniştilor, se presupunea că a apărut din întâmplare, în condiţiile primitive şi necontrolate de pe Pământ – nu a putut fi reprodusă sintetic, nici chiar de cele mai sofisticate laboratoare ale secolului al XX-lea.
Stephen Jay Gould
Teoria neo-darwinistă este desfiinţată şi de dovezile fosile. Nicio „formă de tranziţie“ care ar fi trebuit să arate evoluţia gradată a organismelor vii de la specii primitive la specii avansate (aşa cum susţine teoria lui Darwin) nu a fost găsită vreodată, nicăieri în lume. În acelaşi timp, anatomia comparată a revelat faptul că speciile despre care se presupunea că ar fi evoluat una din cealaltă, aveau de fapt caracteristici foarte diferite şi nu ar fi putut să fie niciodată în relaţia de strămoşi sau descendenţi unele faţă de celelalte.
Dar, oricum, neo-darwinismul nu a fost niciodată o teorie ştiinţifică, ci mai degrabă o dogmă ideologică şi chiar o anumită formă de falsă religie. Filozoful canadian Michael Ruse, el însuşi un evoluţionist devotat, a mărturisit într-un discurs susţinut în cadrul unei întruniri din 1993:
„Cu siguranţă, nu există nicio îndoială că în trecut, şi cred că şi la momentul actual, pentru mulţi evoluţionişti, evoluţionismul a funcţionat ca ceva ale cărui elemente sunt, ca să spunem aşa, înrudite cu un fel de religie seculară... Iar pentru mine este foarte clar că la un nivel foarte primar, evoluţionismul ca teorie ştiinţifică este în slujba unui fel de naturalism...“12
Tocmai de aceea, campionii teoriei evoluţionismului încă o mai apără, în ciuda tuturor dovezilor care arată exact contrariul. Unul dintre lucrurile asupra cărora nu pot cădea de acord este care anume dintre diferitele modele propuse pentru realizarea evoluţiei este cel "corect". Unul dintre cele mai importante dintre aceste modele este scenariul fantastic cunoscut drept "teoria echilibrului punctual".
Metoda "încercare şi eroare"– Teoria echilibrului punctual
Majoritatea oamenilor de ştiinţă care cred în evoluţionism acceptă teoria neo-darwinistă a unei evoluţii lente, gradate. În ultimii zeci de ani, totuşi, a fost propus un model diferit. Numit „teoria echilibrului punctual“, acest model susţine că speciile vii au apărut nu prin intermediul unei serii de mici modificări, aşa cum susţinea Darwin, ci prin intermediul unor transformări bruşte şi de mari proporţii.
Primii suporteri gălăgioşi ai acestei idei au apărut la începutul anilor 1970. Doi paleontologi americani, Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould erau foarte conştienţi de faptul că pretenţiile teoriei neo-darwiniste erau complet respinse de dovezile fosile. Fosilele au dovedit faptul că organismele vii nu îşi aveau originea într-o evoluţie gradată, ci că acestea au apărut dintr-o dată şi complet formate. Neo-darwiniştii trăiau însă cu speranţa deşartă – şi încă o mai fac – că formele tranziţionale aşa-zis pierdute vor fi găsite într-o bună zi. Înţelegând că această speranţă era complet nefondată, Eldredge şi Gould au fost totuşi incapabili să-şi abandoneze dogma lor evoluţionistă, prin urmare au venit cu ideea unui alt model: teoria echilibrului punctual. Aceasta afirmă că evoluţia nu a avut loc ca rezultat al unor variaţii minore, ci mai degrabă prin modificări bruşte şi radicale.
Acest model nu era altceva decât un model pentru fantezii. Spre exemplu, paleontologul european O. H. Shindewolf, cel care a deschis calea pentru Eldredge şi Gould, susţinea că prima pasăre a apărut dintr-un ou de reptilă, ca urmare a unei „mutaţii majore“, şi aceasta ca rezultat al unui accident „foarte mare“ care a avut loc în structura genetică.14 Conform aceleiaşi teorii, unele animale de uscat s-ar fi putut transforma în balene uriaşe, trecând printr-o transformare bruscă şi vastă. Aceste afirmaţii, contrazicând toate regulile geneticii, biofizicii şi biochimiei sunt la fel de ştiinţifice precum basmele în care broaştele se transformă în prinţi! Cu toate acestea, fiind afectaţi de criza în care se aflau revendicările neo-darwiniste, unii paleontologi evoluţionişti au îmbrăţişat această teorie, care are drept trăsătură specifică faptul că este mai bizară decât însuşi neo-darwinismul.
Singurul scop al acestui model a fost acela de a oferi o explicaţie lipsurilor din dovezile fosile pe care modelul neo-darwinist nu le putea explica. Cu toate acestea, este mult prea puţin raţional să încerci să explici lipsa fosilelor din evoluţia păsărilor, afirmând că „o pasăre a ieşit dintr-o dată dintr-un ou de reptilă“, deoarece, aşa cum au admis chiar evoluţioniştii, evoluţia speciilor spre alte specii necesită transformări de mari proporţii şi avantajoase în ceea ce priveşte informaţia genetică. Totuşi nicio mutaţie, indiferent de natura ei, nu îmbunătăţeşte informaţia genetică şi nici nu adaugă ceva acestei informaţii. Mutaţiile pot doar să afecteze negativ informaţia genetică. Astfel încât, „mutaţiile majore“ imaginate de teoria echilibrului punctual vor putea cauza doar degradări sau deteriorări „majore“, adică „mari“ ale informaţiei genetice.
Mai mult decât atât, modelul „echilibrului punctual“ colapsează încă de la primii paşi datorită incapacităţii de a aborda problema originii vieţii, aceeaşi problemă ce respinge încă de la început şi modelul neo-darwinist. Întrucât nici măcar o singură proteină nu a putut să apară la întâmplare, dezbaterea asupra faptului că un organism format din trilioane de asemenea proteine a suferit o evoluţie „punctuală“ sau „gradată“ este lipsită de sens.
Moreover, the model of "punctuated equilibrium" collapses from the very first step by its inability to address the question of the origin of life, which is also the question that refutes the neo-Darwinist model from the outset. Since not even a single protein can have originated by chance, the debate over whether organisms made up of trillions of those proteins have undergone a "punctuated" or "gradual" evolution is senseless.
În ciuda tuturor acestor aspecte, modelul care este luat în considerare atunci când se discută despre „evoluţie“ este tot cel al neo-darwinismului. În capitolele care vor urma, vom examina mai întâi două mecanisme imaginare ale modelului neo-darwinist, iar apoi vom arunca o privire asupra dovezilor fosile pentru a testa acest model. După aceea, vom insista asupra problematicii originii vieţii, care invalidează atât modelul neo-darwinist, cât şi toate celelalte modele evoluţioniste cum ar fi cel al „evoluţiei în salturi“.
Dar, înainte de a trece la aceasta, ar fi de folos să reamintim că realitatea cu care ne vom confrunta la fiecare stadiu este aceea că scenariul evoluţionist este un basm pentru copii, o mare mistificare, care este într-o totală contradicţie cu lumea reală. Acesta este un scenariu ce a fost folosit pentru inducerea în eroare a întregii lumi, în ultimii 140 de ani. Mulţumită ultimelor descoperiri ştiinţifice, continuarea apărării acestei teorii a devenit în sfârşit imposibilă.
Darwin's Racism
One of the most important yet least-known aspects of Darwin is his racism: Darwin regarded white Europeans as more "advanced" than other human races. While Darwin presumed that man evolved from ape-like creatures, he surmised that some races developed more than others and that the latter still bore simian features. In his book, The Descent of Man, which he published after The Origin of Species, he boldly commented on "the greater differences between men of distinct races".1 In his book, Darwin held blacks and Australian Aborigines to be equal to gorillas and then inferred that these would be "done away with" by the "civilised races" in time. He said:
At some future period, not very distant as measured by centuries, the civilized races of man will almost certainly exterminate and replace the savage races throughout the world. At the same time the anthropomorphous apes... will no doubt be exterminated. The break between man and his nearest allies will then be wider, for it will intervene in a more civilised state, as we may hope, even than the Caucasian, and some ape as low as baboon, instead of as now between the negro or Australian and the gorilla.2
Darwin's nonsensical ideas were not only theorised, but also brought into a position where they provided the most important "scientific ground" for racism. Supposing that living beings evolved in the struggle for life, Darwinism was even adapted to the social sciences, and turned into a conception that came to be called "Social Darwinism".
Social Darwinism contends that existing human races are located at different rungs of the "evolutionary ladder", that the European races were the most "advanced" of all, and that many other races still bear "simian" features.
1- Benjamin Farrington, What Darwin Really Said. London: Sphere Books, 1971, pp. 54-56
2- Charles Darwin, The Descent of Man, 2nd ed., New York: A.L. Burt Co., 1874, p. 178
2- Charles Darwin, The Descent of Man, 2nd ed., New York: A.L. Burt Co., 1874, p. 178
Hiç yorum yok:
Yorum Gönder