Capitolul 1: Eliberarea de prejudecăţi

Majoritatea oamenilor acceptă tot ceea ce aud de la oamenii de ştiinţă ca fiind perfect adevărat. Nici măcar nu le trece prin minte că aceşti oameni de ştiinţă ar putea avea, la rândul lor, unele prejudecăţi filozofice sau ideologice. Problema care se pune aici este faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti îşi impun propriile lor prejudecăţi şi viziuni filozofice asupra publicului, sub pretextul ştiinţei. Spre exemplu, deşi ei sunt perfect conştienţi de faptul că evenimentele întâmplătoare nu generează decât iregularitate şi confuzie, cu toate acestea, ei susţin că această extraordinară ordine, cât şi planificarea şi structura ce sunt vizibile în univers şi în organismele vii, au apărut ca rezultat al întâmplării.

Spre exemplu, un asemenea biolog observă cu uşurinţă că există o copleşitoare armonie în molecula unei proteine, cărămida vieţii, şi că nu există nicio probabilitate ca aceasta să fi apărut la întâmplare. Cu toate acestea, el pretinde că această proteină a apărut la întâmplare, în urmă cu milioane de ani, în condiţiile primitive ce ar fi existat atunci pe pământ. Şi el nu se opreşte aici; mai susţine de asemenea, fără nicio ezitare, că milioane de proteine s-au format la întâmplare şi că acestea, într-un mod uluitor, s-au adunat pentru a crea prima celulă vie. Mai mult decât atât, el îşi apără propria viziune cu o încăpăţânare oarbă. Iar această persoană este un om de ştiinţă „evoluţionist“.

Dacă acelaşi om de ştiinţă ar găsi, în timp ce s-ar plimba de-a lungul unui drum drept, trei cărămizi aşezate una deasupra celeilalte, cu siguranţă nu s-ar gândi niciodată că acele cărămizi au ajuns în acelaşi loc din pură întâmplare şi că apoi s-au urcat una deasupra celeilalte din nou, din pură întâmplare. Şi într-adevăr, orice om care ar face o asemenea presupunere ar fi considerat nebun.

 Atunci, cum este oare posibil ca oameni care sunt capabili să evalueze raţional evenimente obişnuite, să adopte o asemenea atitudine iraţională atunci când este vorba de evaluarea propriei lor existenţe?

Nu este posibil să pretinzi că ai adoptat această atitudine în numele ştiinţei: o abordare ştiinţifică necesită ca oricând există două alternative cu şanse egale în ceea ce priveşte un anumit caz, să se ia în considerare ambele alternative. Iar dacă probabilitatea uneia dintre cele două alternative este mult inferioară, spre exemplu, de doar un procent, atunci, ceea ce trebuie făcut din punct de vedere ştiinţific şi raţional este să se ia în considerare cealaltă alternativă, a cărei probabilitate este de 99 de procente, ca fiind cea validă.

Haideţi să mergem acum mai departe, păstrând în minte acest fundament ştiinţific. Există două viziuni general răspândite şi acceptate despre modul în care a apărut viaţa pe Pământ. Prima este aceea că Dumnezeu a creat toate vieţuitoarele, în întreaga complexitate a structurii lor actuale. Cea de-a doua este aceea că viaţa s-a format în urma unor coincidenţe inconştiente şi aleatorii. Cea din urmă este, de altfel şi viziunea susţinută de teoria evoluţionistă.
Atunci când studiem datele ştiinţifice, cum ar fi spre exemplu cele ale biologiei moleculare, putem să observăm că nu există nici cea mai mică şansă pentru ca o celulă individuală – sau chiar şi una dintre milioanele de proteine prezente în această celulă – să fi apărut la întâmplare, aşa cum susţine evoluţionismul. Aşa cum vom explica în capitolele următoare, calculele probabilistice confirmă şi mai mult acest lucru. Prin urmare, viziunea evoluţionistă asupra apariţiei formelor de viaţă are o rată zero de probabilitate a veridicităţii.

Aceasta înseamnă că prima viziune are „sută la sută“ probabilitatea de a fi adevărată. Aceasta înseamnă că viaţa a apărut dintr-o dată. Cu alte cuvinte, a fost „creată“. Toate formele de viaţă au apărut prin actul de creaţie al lui Dumnezeu, graţie puterii, înţelepciunii şi cunoaşterii Sale superioare. Acest lucru nu ţine doar de credinţă; este o concluzie firească pe care înţelepciunea, logica şi ştiinţa ne-o conferă.

Date fiind aceste circumstanţe, oamenii noştri de ştiinţă „evoluţionişti“ ar trebui să-şi retragă pretenţiile şi să adere la ceea ce este atât evident, cât şi dovedit. Cine face opusul demonstrează că este mai degrabă o persoană care exploatează ştiinţa pentru a-şi susţine filozofiile, ideologia şi dogma, decât un adevărat om de ştiinţă.

Mânia, încăpăţânarea şi prejudecăţile unui asemenea „om de ştiinţă“ cresc tot mai mult, de fiecare dată când el se confruntă cu realitatea. Atitudinea sa poate fi explicată printr-un singur cuvânt: „credinţă“. Cu toate acestea, aici este vorba despre o credinţă oarbă şi plină de superstiţii, întrucât nu găsim o altă explicaţie pentru lipsa de interes pe care un asemenea om o manifestă faţă de faptele obiective şi nici pentru faptul că este capabil să se dedice întreaga viaţă unui scenariu absurd pe care l-a construit în propria imaginaţie.

Materialismul orb

Credinţa falsă despre care vorbim aici este filozofia materialistă, care susţine că materia a existat dintotdeauna şi că nu există altceva în afara materiei. Teoria evoluţiei este aşa-numitul „fundament ştiinţific“ pentru această filozofie materialistă, iar această teorie este apărată cu o îndârjire oarbă pentru a putea susţine această filozofie. Atunci când ştiinţa invalidează afirmaţiile evoluţionismului – şi acesta este punctul la care s-a ajuns spre sfârşitul secolului al XX-lea – atunci se caută modalităţi prin care datele obţinute să fie denaturate şi astfel să poată susţine evoluţionismul care, la rândul său, va menţine materialismul în viaţă.

Vă vom oferi în continuare câteva rânduri scrise de un eminent biolog evoluţionist din Turcia, drept un bun exemplu care să ne permită să vedem modul în care au fost afectate judecata şi puterea sa de a discerne datorită acestei devoţiuni oarbe. Acest om de ştiinţă prezenta probabilitatea formării accidentale a citocromului C, una dintre enzimele care au un rol esenţial pentru viaţă, după cum urmează:

Probabilitatea formării secvenţei citocromului C este foarte aproape de zero. Aceasta înseamnă că, dacă viaţa necesită o anumită secvenţă, atunci este posibil ca această probabilitate să se realizeze o singură dată, în întreg universul. Altfel, ar trebui să admitem că au existat anumite puteri metafizice dincolo de limitele impuse de noi, care au acţionat pentru formarea acelei secvenţe. Iar acceptarea acestor forţe nu este propriu scopurilor ştiinţei. Prin urmare, trebuie să ne aplecăm asupra primei ipoteze2

Michael Behe:"An embarrased silencesurrounds the stark complexity of the cell"

Acest om de ştiinţă găseşte că este „mult mai ştiinţific“ să accepte o posibilitate care este foarte aproape de zero, decât să accepte creaţionismul.

Totuşi, conform cu regulile ştiinţifice, dacă există două explicaţii alternative pentru un anumit fenomen, şi dacă una dintre ele este „foarte aproape de zero“ ca probabilitate de realizare, atunci explicaţia corectă va fi cealaltă. Şi totuşi, viziunea dogmatică şi materialistă interzice acceptarea unui Creator care este superior.Această interdicţie este cea care îi face pe oamenii de ştiinţă – cât şi pe mulţi alţii care cred în aceeaşi dogmă materialistă – să accepte afirmaţii care nu au nicio logică.

Oamenii care cred şi au încredere în asemenea oameni de ştiinţă devin şi ei, la rândul lor fermecaţi şi orbiţi de aceeaşi vrajă materialistă, şi adoptă apoi aceeaşi indiferenţă atunci când le citesc cărţile şi articolele.

Acest punct de vedere dogmatic şi materialist este motivul pentru care mulţi oameni distinşi din comunitatea ştiinţifică sunt atei. Iar cei care scapă de sclavia acestei vrăji şi încep să gândească liber, cu o minte deschisă, nu ezită să accepte existenţa unui Creator. Biochimistul american dr. Michael J. Behe, unul dintre numele de seamă care susţin mişcarea de apărare a faptului creaţiei, ce a început în ultima vreme să devină din ce în ce mai acceptat, îi descrie în modul următor pe oamenii de ştiinţă care rezistă credinţei în crearea organismelor vii:

„În ultimii douăzeci de ani, biochimia modernă a dezvăluit secretele celulei. Pentru aceasta, a fost necesar ca zeci de mii de oameni să îşi dedice cea mai mare parte a vieţii lor dificilei şi meticuloasei munci de laborator... Rezultatul acestor eforturi cumulative de investigare a vieţii la nivel molecular este un strigăt puternic, clar şi răsunător că aceasta are la bază un proiect, un plan bine determinat! Rezultatul este atât de lipsit de ambiguităţi şi de semnificativ încât ar trebui să fie considerat drept una dintre cele mai mari realizări din istoria ştiinţei... Cu toate acestea, o tăcere stranie, stânjenitoare înconjoară adevărata complexitate a celulei. De ce oare comunitatea ştiinţifică nu îmbrăţişează cu aviditate această uluitoare descoperire care-i aparţine în totalitate?“3

Aceasta este situaţia penibilă în care se află aceşti oameni de ştiinţă ateişti, adepţi ai evoluţionismului, pe care îi vedeţi în reviste, la televizor şi ale căror cărţi probabil că le citiţi! Toate cercetările ştiinţifice realizate de către aceşti oameni le demonstrează existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ei au devenit atât de insensibili şi de orbiţi de educaţia dogmatică şi materialistă pe care au preluat-o, încât continuă să persiste în refuzul lor de a accepta realitatea.

Richard Dawkins, busy with propagating evolution.

Oamenii care desconsideră în mod constant semnele şi dovezile clare ale existenţei Creatorului ajung în timp să devină complet insensibili. Prinşi în capcana unei stări ignorante de încredere în propriile forţe, generată de propria lor insensibilitate, ei pot chiar să sfârşească prin a susţine o absurditate ca şi când ar fi o virtute. Un bun exemplu în această direcţie este ateistul evoluţionist Richard Dawkins care le recomandă creştinilor să nu creadă că au fost martorii unui miracol nici dacă ar fi să vadă o statuie care le face semn cu mâna. După cum spune Dawkins: „Probabil că din întâmplare, toţi atomii constituenţi ai mâinii statuii s-au mişcat în aceeaşi direcţie; aceste incident are o probabilitate extrem de mică de apariţie, dar cu toate acestea, nu este imposibil. 5

Dar psihologia necredinciosului nu este un model nou în istorie, căci aceştia au existat dintotdeauna. Prin urmare, gândirea dogmatică a evoluţioniştilor nu este un mod original de gândire, şi nu este nici măcar ceva distinctiv în cazul lor. De fapt, ceea ce oamenii de ştiinţă evoluţionişti susţin nu este un mod ştiinţific de a gândi, ci unul ignorant ce a fost păstrat din vremea celor mai necivilizate comunităţi păgâne.

Îndoctrinarea evoluţionistă în masă

Aşa cum a fost indicat anterior, unul dintre motivele pentru care oamenii nu pot să vadă realităţile propriei lor existenţe este un fel de „vrajă“ ce îi împiedică să raţioneze. Este aceeaşi „vrajă“ care se află şi la baza acceptării universale a teoriei evoluţioniste. Ceea ce înţelegem aici prin „vrajă“ este o condiţionare ce este obţinută prin îndoctrinare. Oamenii sunt expuşi la o îndoctrinare atât de intensă în ceea ce priveşte corectitudinea teoriei evoluţioniste, încât adesea ei nici nu realizează distorsiunile care există.

Icons of Evolution, by Jonathan Wells

Această îndoctrinare creează un efect negativ asupra creierului şi schilodeşte facultăţile de judecată şi de înţelegere. Ulterior, datorită supunerii creierului unei continue îndoctrinări, acesta începe să perceapă realităţile într-o formă în care acestea nu există, dar care este conformă cu ceea ce a fost îndoctrinat. Spre exemplu, dacă cineva este hipnotizat şi îndoctrinat că patul în care se află este de fapt o maşină, după acea şedinţă de hipnoză el percepe acel pat ca fiind o maşină. El consideră că este o fiinţă foarte logică şi raţională, întrucât el chiar vede lucrurile în acest mod şi nu are nicio îndoială că are dreptate. Exemple precum cel de mai sus, care arată eficienţa şi puterea mecanismului de îndoctrinare, sunt realităţi ştiinţifice care au fost verificate de un număr foarte mare de experimente şi care au fost relatate în literatura ştiinţifică, fiind pe ordinea de zi a manualelor de psihologie şi de psihiatrie. Teoria evoluţionistă şi viziunea materialistă asupra lumii ce se bazează pe ea sunt impuse maselor prin metode asemănătoare de îndoctrinare. Oamenii care dau mereu peste îndoctrinarea evoluţionistă din mass-media, din sursele academice şi din platformele „ştiinţifice“, nu reuşesc să înţeleagă că acceptarea acestei teorii este de fapt contrară celor mai elementare principii ale gândirii. Însă şi oamenii de ştiinţă cad pradă aceleiaşi îndoctrinări. Tinerii care fac primii paşi în carierele lor ştiinţifice adoptă tot mai mult, odată cu trecerea timpului, viziunea materialistă asupra lumii. Prinşi de această vrajă, mulţi oameni de ştiinţă evoluţionişti încep să caute confirmări ştiinţifice pentru afirmaţiile evoluţioniste depăşite şi iraţionale din secolul al XIX-lea, afirmaţii care au fost deja de multă vreme respinse de dovezile ştiinţifice.

Mai sunt însă şi alte mecanisme adiţionale care forţează oamenii de ştiinţă să fie evoluţionişti şi materialişti. În ţările occidentale, un om de ştiinţă trebuie să respecte anumite standarde pentru a fi promovat, pentru a primi recunoaşterea academică sau pentru ca articolele sale să fie publicate în revistele ştiinţifice. Iar acceptarea deschisă a evoluţionismului este criteriul numărul unu. Acest sistem împinge oamenii de ştiinţă atât de departe, încât ei îşi dedică întreaga viaţă şi carieră ştiinţifică unei credinţe dogmatice. Specialistul american în biologie moleculară, John Wells vorbeşte despre aceste mecanisme de presiune în cartea sa, publicată în anul 2000, „Simboluri ale evoluţionismului“ (Icons of Evolution):

„... Darwiniştii dogmatici încep să-şi impună interpretările lor limitate asupra dovezilor evidente, declarând că aceasta este singura modalitate de a face ştiinţă. Afirmaţiile celor care îndrăznesc să-i critice sunt etichetate ca fiind neştiinţifice; articole lor sunt respinse de revistele principale, ale căror consilii editoriale sunt dominate de dogmatici; le este refuzată finanţarea de către agenţiile guvernamentale, care trimit aplicaţiile lor pentru granturi, în vederea unei evaluări aşa-zis ştiinţifice, chiar acestor dogmatici; în final, criticii sunt daţi afară cu desăvârşire din comunitatea ştiinţifică. În timpul procesului, dovezile împotriva viziunii darwiniste dispar pur şi simplu, aşa cum dispar martorii împotriva Mafiei. Sau, dovezile sunt îngropate în publicaţii de specialitate, acolo unde numai un cercetător consacrat le poate descoperi. Odată ce criticii sunt reduşi la tăcere iar dovezile contrare sunt îngropate, dogmaticii anunţă că există o dezbatere ştiinţifică asupra teoriei lor, dar că nu există nicio dovadă împotriva ei.“.5

Aceasta este realitatea care continuă să existe în spatele afirmaţiei că „evoluţionismul este încă acceptat de către lumea ştiinţei.“ Evoluţionismul este menţinut în viaţă nu pentru că are vreo însemnătate ştiinţifică, ci pentru că este o obligaţie ideologică. Foarte puţini oameni de ştiinţă care sunt conştienţi de acest lucru sunt capabili să rişte şi să arate că „regele este gol“.

În cele ce urmează, în această carte, vom trece în revistă descoperirile ştiinţei moderne care contravin evoluţionismului, descoperiri care fie nu sunt luate în considerare de către evoluţionişti, fie sunt „îngropate în publicaţiile de specialitate“, şi care prezintă dovada clară a existenţei lui Dumnezeu. Cititorul va fi martorul faptului că teoria evoluţiei este de fapt o mistificare - o mistificare ce este contrazisă de ştiinţă la fiecare pas, dar care este menţinută pentru a ascunde adevărul asupra creaţiei. Sperăm că toate acestea îl vor trezi pe cititor din vraja ce orbeşte minţile oamenilor şi le distruge capacitatea de a judeca, şi că el va reflecta cu seriozitate asupra lucrurilor prezentate în această carte.

Dacă cititorul va reuşi să se elibereze de această vrajă şi să gândească clar, liber şi lipsit de orice prejudecată, el va fi în curând capabil să descopere adevărul adevărat. Acest adevăr inevitabil, demonstrat de asemenea de către ştiinţa modernă în toate aspectele sale, este acela că toate formele de viaţă au apărut nu ca rezultat al întâmplării, ci ca rezultat al creaţiei. Omul îşi poate da seama cu uşurinţă de actul creaţiei atunci când ia în considerare modul în care el există, modul în care a luat naştere dintr-o picătură de apă sau perfecţiunea fiecărei vieţuitoare.